Tăiaţi acest copac!

Gata, bă, v-a reuşit, doborâţi-l!

Chinuit de toţi nemernicii, copacul doamnei Marossy a pierdut lupta pentru viaţă.

Oricine poate vedea că, toaletat barbar în mai multe rânduri, arborele secular s-a uscat în picioare. În luna iulie a anului 2017, a venit vremea să mai trecem pe răboj încă o crimă, comparabilă cu dispariţia lotusului termal, crimă la care unii din cei puşi să ne reprezinte interesele au fost făptaşi, iar toţi ceilalţi ne-am făcut complici.

În inima Oradiei, „Capitala verde a României”(!), zace acum un hoit, ca un uriaş de douăzeci de metri, mort în picioare. Recent am văzut acest copac într-o imagine a clădirii Colegiului Gojdu surprinsă acum mai bine de o sută de ani. Pe atunci plopul doamnei Marossy era un copac tânăr şi zvelt. Nici nu visa el că, un veac mai târziu, după ce a trecut prin furtuni şi războaie, când ajunsese mare şi puternic, o mână de oameni fără dram de dragoste în inimile lor îi vor lua viaţa.

Pe voi nu vă doare sufletul, că nu are ce să vă doară, dar mie îmi dau lacrimile când mă uit la isprava pe care aţi făcut-o. Arborele ăsta mort e încă un semn al răutăţii voastre, al lipsei de scrupule, al nepăsării, al egoismului, al foamei neostoite de bani. Tăiaţi acest copac, fiindcă el e un semn al ruşinii care nici nu vă mai poate atinge obrajii!

„Eliminaţi” acest copac, cum ar spune onorabilul domn Ghitea, şeful Direcţiei Tehnice a Primăriei Oradea, funcţionarul despre care aflu din presă că are cel mai mare salariu. Smulgeţi „mortul” din rădăcini, ca nimic să nu mai facă umbră biruitorului vostru mers înainte, spre „dezvoltare”, cu orice preţ!

Într-o lume mai bună, copacul acesta ar fi fost ocrotit şi venerat. Dar, se vede treaba, noi nu trăim nici măcar în cea mai bună dintre lumile posibile. Până acolo mai sunt nişte monumente de pus la pământ, nişte case de demolat, câteva zone verzi ce trebuie acoperite cu asfalt şi, mai ales, multe, multe, cârciumi de inaugurat.

Nu pot să nu-mi aduc aminte încrederea pe care Anna Marossy i-a acordat-o, la prima sa alegere, primarului Ilie Bolojan. Şi iată recunoştinţa lui! Copacul pe care ea l-a îndrăgit cel mai mult merita protecţia primarului de Oradea. Dar „cât caracter, atâta recunoştinţă”, cum spunea un clasic. Anna Marossy înţelesese şi ea, în ultimii ani de viaţă, că politicianul n-a făcut decât să se folosească de imaculata ei reputaţie de apărătoare a naturii.

Una peste alta, a venit timpul ca „măcelarii” primarului să-şi încheie opera. Tăiaţi acest copac! Pentru unii din noi nu mai e decât o amintire dureroasă. Pentru voi ar trebui să fie un semn de neşters al ruşinii.

Cronica unui omor anunţat

Motto: „Trăim într-o prostituţie publică îngrozitoare”, Dan Puric

Cică au crescut apele şi au dus cu ele toţi copacii de pe malul stâng al Crişului Repede, în amonte de pasarela pietonală de la Centrul de Calcul. Ce mai poveste! De fapt, acelor copaci le-a fost inventată o „moarte” plauzibilă...

Săptămâna trecută toţi arborii de pe şantierul cu pricina erau tăiaţi cu drujba şi tocaţi, cracă după cracă, cu excavatorul de către angajaţii Repcon. Fiindcă în Avizul de mediu nu se pomenea nimic despre eliminarea arborilor din acea zonă şi pentru că CRSE a cerut autorităţilor să intervină, a fost scornită o poveste.

Reprezentanţii Administraţiei Bazinale „Crişuri” dau vina pe „Electrica” fiindcă ar fi mărit debitul Crişului, fenomen care a determinat smulgerea din rădăcini a arborilor crescuţi pe mal.

Aici ar fi de făcut mai multe observaţii. Autorii acestui nou atentat la spaţiile verzi ale oraşului admit că, cel puţin în parte, căderea arborilor s-ar datora lucrărilor care se fac în zonă, mai precis operaţiunii de curăţare a grinzii de mal. Dar tot ei se grăbesc să spună că, crescuţi spontan în mâlul adunat la baza digului de-a lungul ultimelor decenii, arborii sacrificaţi nu aveau ce să caute acolo. Ca de obicei, victima e de vină...

O altă chestiune discutabilă e însăşi povestea cu creşterea nivelului apei şi influenţa pe care aceasta a avut-o (sau nu) asupra rădăcinilor arborilor dispăruţi. E cel puţin curios faptul că, taman acum, când Primăria Oradiei şi Apele au luat malul cu asalt, acei copaci au fost smulşi din rădăcini. Stranie coincidenţă, nu-i aşa? Zeci de ani au rezistat puhoaielor şi acum o viitură controlată a scos totul din rădăcină. Hai, nu zău?!

În plus, nu trebuie să fii mare specialist în ape ca să observi că digul de piatră recent construit chiar în faţa zonei care a fost, chipurile, afectată de acest adevărat tsunami trebuie să fi redus semnificativ puterea curenţilor care, cică, au smuls copacii de la locul lor.

Mai mult, în imaginile surprinse la faţa locului nu se vede nici măcar un arbore căzut. Se văd, în schimb, trunchiurile arborilor mutilaţi cu drujba. Asta e imaginea cea mai grăitoare a grijii pe care autorităţile noastre o poartă mediului.

În aceste circumstanţe, afirmaţia reprezentantului Apelor care spune că: „Deşi constructorul a încercat să protejeze arborii...” inevitabilul s-a produs, nu e decât o obrăznicie sfruntată.

De parcă ar suferi de un complex al copilului bătut, când sunt prinse în off-side, instituţiile noastre inventează scenarii pentru a-şi acoperi incompetenţa sau nemernicia. Sunt foarte curios să ştiu dacă această „conspiraţie” s-a pus la cale în complicitate cu prefectul – sesizat de CRSE – sau fără ştirea acestuia, doar pentru a se pune cumva batista pe ţambal!

O să spuneţi că vreo 30 de copaci nu sunt un capăt de ţară. Poate că nu sunt. Însă aici miezul problemei s-ar putea să nu fie atât copacii, cât povestea în sine. Grav e că suntem minţiţi, că suntem duşi cu preşul, că reprezentanţii instituţiilor statului, cei care AU OBLIGAŢIA DE A NE REPREZENTA INTERESELE, au ajuns să se preteze la astfel de manevre pentru a-şi acoperi mizeriile. Ăsta e adevăratul stat paralel, gaşca de funcţionari care lucrează împotriva intereselor noastre. Nu aşa se procedează într-un stat de drept. Nu merge ca, pe de o parte, să mimezi preocuparea pentru „protecţia...” şi, pe de cealaltă, să intri cu drujba în ceea ce pretinzi că ai încercat să ocroteşti. Poate nu e decât un caz minor, dar e încă o situaţie în care „statul” şi-a bătut joc de noi.