joi, 29 octombrie 2015

False însemnări de pe frontul de la Stalingrad


Motto: “Apă de ploaie...
... rece şi plină de zoaie”.

Cum logica (nu) funcţionează când eşti înfrigurat şi nespălat.

Am participat, marţi seara, la dezbaterea – excelent organizată de Coaliţia Rogerius - pe tema penuriei cronice de apă caldă şi agent termic, situaţie care parcă a întors Oradea în „luminoşii” ani ai comunismului.

Cel mai important lucru pe care trebuie să îl remarc este „strălucita” absenţă a reprezentanţilor Primăriei. Când ai „curaj”, o dai „anonimă”, nu-i aşa?

În mod ciudat pentru mine, organizatorii au pus în discuţie oportunitatea de a cere demisia directorului CET, Stănel Necula, acelaşi mare specialist care, printr-un suspect cumul de funcţii, asigură şi managementul companiei de distribuţie.

Ciudat, zic, că – pe mine – declaraţiile făcute acolo şi logica simplă m-au dus cu gândul că o altă persoană ar fi cea care trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru această situaţie de criză.

Iată argumentele. Concluzia, la final.

„Anul trecut, de nenumărate ori, i-am adus în atenţia domnului primar necesitatea de a finaliza lucările înainte de începutul sezonului rece...” a spus fostul director al societăţii ce asigură distribuţia apei calde şi a agentului termic în Oradea, demis de primarul Ilie Bolojan.

Tot de la Mihai Cabai am auzit că Primăria este responsabilă de „urmărirea” lucrărilor la reţele. Aceeaşi instituţie fiind beneficiarul şi semnatarul contractului cu finanţare europeană.

Dacă e nevoie să întăresc această idee, iată cuvintele PR-ului companiei, Dan Creţu, prezent şi el la dezbatere: „Toate lucrările sunt făcute de Primărie. Proiectul este gestionat de unitatea de management din cadrul Primăriei Oradea”.

Mai mult sau mai puţin explicit, fostul director, a arătat încă o dată spre Ilie Bolojan atunci când, referindu-se la Stănel Necula, zis: „Nu eu l-am pus pe domnul director general în poziţia în care se află”. Merită reamintit faptul că domnnul Necula a fost „adus” de primarul Ilie Bolojan tocmai de la Galaţi, uns şef la CET, fără concurs, şi apoi, în aceleaşi circumstanţe dubioase, „înscăunat” director peste societatea al cărei obiect de activitate este acela de a ne asigura apa caldă şi căldura în case. Se vede şi se simte cât şi cum a binemeritat omul primarului aceste funcţii, gras remunerate!

Participant şi el la dezbatere, consilierul local Szabo Jozsef (UDMR) a făcut un pas – retoric – mai înainte. „Cine a semnat contractul de management al domnului Necula?”. Răspunsul, dacă nu vă e la îndemână, îl puteţi ghici printre rândurile de mai jos.

Mai departe! Orice student din anul I de la ştiinţe politice, administrative sau drept ştie, ceea ce ziariştii noştri par că nici nu au curaj nici cu gândul să gândească, anume că primarul este capul administraţiei, managerul oraşului, cel care – în schimbul taxelor, impozitelor şi a plăţii facturilor pentru utilităţi – are obligaţia de a ne asigura, înainte de toate, confortul necesar traiului de zi cu zi. Şi, dacă discutăm despre o problemă de management, fiindcă aceasta pare să fie cauza din pricina căreia tremurăm în case, fără a ne putea încălzi măcar cu o baie fierbinte, pun şi eu o întrebare de copil prost, dar care bag sama că nimeni nu îndrăzneşte să o rostească: Cine e, stimabililor, gospodarul – managerul – urbei şi, deci, responsabilul – vinovatul – pentru situaţia în care ne găsim?

Hai, faceţi un efort de curaj şi răspundeţi!

Da, Primarul. Bravooo!

Hai, încă o sforţare! Atunci, cine s-ar cuveni să îşi dea demisia?

...

Aha!

Alina Teuşdea e cadru medical şi locuieşte în acea parte a Oradiei care nu are apă caldă şi căldură de trei săptămâni. Ea a pus degetul pe rană. Le-a spus celor prezenţi, fiindcă adevăraţii responsabili n-au onoarea care i-ar fi putut determina să fie de faţă: „Domnilor, dacă noi, în spital, ne-am face datoria aşa cum v-o faceţi dumneavoastră, numai morţi ar ieşi de acolo”.

Ultima oră!

Citesc că primarul a făcut o declaraţie „curajoasă”. Cică, Ilie Bolojan a promis că „duminică toată Oradea va avea apă caldă şi căldură”. Curajoasă pe dracu! Şi luni, marţi, miercuri... dup’ aia?! Dacă tot face domnia sa pariuri atât de „curajoase” cu termia, că alea cu agricultura s-au făcut şi s-au pierdut deja, ţin să vă spun că – din punctul meu de vedere - curaj ar fi dovedit dacă venea acolo în faţa oamenilor. Cei care lucrează cu osârdie la imaginea edilului fără teamă şi prihană s-au simţit datori ca, după gestul laş de a nu fi fost prezent la întâlnirea cu „victimele” sale, să-l scoată, iar!, erou pe tătucul lor. Nu-i nimic, va veni el peste câteva luni, că doar, e 99% sigur, va mai candida o dată! El va uita „dispeţul cu care am fost trataţi”, atitudine adusă în discuţie de Ioan Horvath, unul din liderii informali ai Coaliţiei Rogerius, dar noi?

Nu ne rămâne decât să ne încălzim cu gândul că – vorba unui alt cetăţean prezent acolo – ne vom putea spăla omeneşte de Ziua Morţilor! Si, după aceea, la Paşte? Poate la Paştele Cailor!

joi, 22 octombrie 2015

Ilie, agent secret



Cândva se tot vorbea că primarul Bolojan „s-ar fi dat cu pocăiţii”, evident, pentru voturi. Minciuni, bre!

Primarul Oradiei e un agent al prozelitismului aripii celei mai dure a buddhismului zen!

Ca în mănăstirile unde se practică duşurile îngheţate, executate iarna sub cascadă, şi meditaţia zgribulită, în chilia neîncălzită, edilul oraşului ţine să ne convertească sau să ne răcească.

Nu ştiu voi pe unde staţi şi în ce condiţii, dar eu – azi dimineaţă, după duş – aveam degetele vineţii şi crampe musculare de-a dreptul dureroase. Mi-e şi ruşine să mă gândesc câţi dumnezei am coborât, printre dinţii clănţănind, asupra măreţei noastre administraţii.

Orădeni, eu vă iubesc, dar, tocmai d’aia nu pot să nu vă întreb? Bă, voi chiar sunteţi proşti?! Suntem în plină „iepocă de aur”! Sistematizare, raţionalizare... Nu căldură, nu apă caldă! Şi 70% dintre noi mai vor să-l voteze încă o dată?! Nu pot să cred că putem fi atât de proşti încât să nu ne întrebăm ce-a făcut toată vara administraţia Bolojan?!

Cea mai importantă dintre treburile primarului este să se asigure că avem căldură, apă caldă, drumuri... „Întâi să trăim... (cu ceea ce plătim, atât de scump!)... şi, apoi, să filosofăm!”. Să punem porfir în pieţe, dar după ce ne-am asigrat că putem pune capul pe pernă, altfel decât gândindu-ne că e un bloc de gheaţă!

Nu pot să nu mă întreb, oare atmosfera în noul complex termal va fi la fel de glacială? Ilie Bolojan vorbeste despre nu ştiu ce „capitală a turismului”. Vă spun eu: DE-LI-REA-ZĂ! Să presupunem că aş avea o pensiune în oraş. Vă imaginaţi cât de încântat ar putea să fie un turist, fiind „tratat” cu duşuri reci?! Care mai şi plăteşte pentru asta!!! Plăteşte el, plăteşte hotelierul... Tratamentul pentru pneumonie, se decontează la primărie?!

Îi mulţumesc Domnului că primarul n-a apucat să treacă Oradea în sistemul privat de furnizare a energiei electrice! Te pomeneşti că acum n-aveam nici lumină! Ce-o fi şi asta, comunism cu faţă liberală?!

Trăind în frig şi nespălat,
Tot pe Ilie l-ai votat?
E plin paharul, apa-i rece,
Frigul se poate, dar supărarea cum de-ţi trece?!

marți, 20 octombrie 2015

Anna Marossy - spre aducere aminte



Viitorul ca o poveste cu final tragic

E un loc comun să zici că, la moartea sa, cineva lasă în urmă un gol pe care nimeni şi nimic nu îl poate umple. Albert Camus spunea că există anumite pierderi cărora nu ar trebui să le supravieţuim. Pentru că au existat, oamenii imposibil de înlocuit devin, după trecerea lor în nefiinţă, „pierderi” cu neputinţă de acoperit. Un astfel de om este Anna Marossy. A fost un simbol în viaţă, un etalon de competenţă profesională şi un model de probitate morală. Anna Marossy a fost, asemeni brazilor din Padiş, un om drept şi de neclintit în dragostea sa pentru natură. Atunci când era vorba despre Munţii Apuseni, despre Lotusul Termal sau despre copacii monumentali ai Oradiei, ea nu a făcut compromisuri.
Îmi amintesc că, în urmă cu câţiva ani, s-a întâmplat să fiu la ea acasă când „investitorii” din Padiş tocmai încercau să-i câştige bunăvoinţa. I-au trimis un uriaş coş cu flori şi o ofertă care lor li se părea de nerefuzat. Dacă şi-ar fi călcat cuvântul şi demnitatea profesională, spunând lumii că uriaşa staţiune pe care plănuiau să o construiască acolo nu face nici un rău naturii, Anna Marossy urma să fie angajată, pe o sumă frumoasă de bani, „consilier în probleme de mediu” la firma „marilor” afacerişti. M-a durut inima să văd florile aruncate, înainte de vreme, la coşul de gunoi. Am fost surprins de modul, aproape brutal, în care i-a trimis la plimbare pe mesagerii oamenilor de afaceri. Atunci am înţeles că există, că trebuie să existe, pe lumea asta, lucruri în care nu e loc de compromis. Astfel de idealuri mai sunt. Însă, oameni asemeni Annei Marossy, se văd, din păcate, tot mai puţini.
Aş vrea să cred că ea se odihneşte acum într-o lume mai bună, înconjurată de lotuşi. Au fost florile pe care Anna Marossy le-a iubit cel mai mult în lumea aceasta, florile care au plecat să înflorească dincolo, înaintea ei, tocmai pentru că, aici, au rămas prea puţini aceia care nu vor să facă nici un fel de compromisuri.
În ultimii ani, Anna Marossy spunea tot mai des, ca un oracol, că ne compătimeşte, că, nici nu ştim, dar suntem sortiţi pieirii şi că lumea se va duce de râpă, din pricina lăcomiei noastre. Direct proporţional cu lăcomia, au mai crescut interesele şi indiferenţa. De aceea Anna Marossy mă întreba, cu o tot mai vie îngrijorare în ochi; „Unde sunt ecologiştii?!”. Nu ştiu, îi spuneam. Nu ştiu nici acum. Poate i-au biruit lăcomia, interesele sau indiferenţa.
Aş vrea să cred că ne vom aminti mereu de Anna Marossy şi că lumea nu se va duce de râpă, aşa cum ursea ea. Dar, tare mă tem că nu pot. În aceste ceasuri nu pot. După cum am cunoscut-o eu, sunt convins că Anna Marossy – omul care, din nesfârşita ei generozitate, iubea mai presus de orice pădurile, munţii, lumea lor liberă şi sălbatică – s-ar bucura să ştie că, de data asta, n-a avut dreptate.
Un lucru, pentru mine, e sigur. Atunci când o vom uita, ne vom afla cu încă un pas mai aproape de sfârşitul pe care ni l-a prezis. Dacă, de unul singur nu pot face mai mult, eu îmi promit să nu o uit niciodată!

Acest text a vazut lumina tiparului, prin bunavointa redactiei cotidianului "Crisana", azi, 20 octombrie 2015.

joi, 8 octombrie 2015

De vorbă cu copacu'



... numai eu săracu.

Ieri, la dezbaterea organizată de Primăria Oradea, pe marginea viitorului regulament ce priveşte tăierea şi toaletarea copacilor din oraş, am încercat să nu mă enervez. În mod evident, scopul nu era să ne dăm în spectacol. Ar fi fost chiar greu, ba de-a dreptul imposibil.

Văzând cât de interesaţi sunt cetăţenii oraşului de soarta copacilor, care, până la urmă, reprezintă sănătatea lor şi a copiilor lor, nu am putut să nu-mi aduc aminte de cuvitele doamnei Marossy: „Unde sunt ecologiştii?!”. Constatarea e tristă. Nu sunt.

Nu pot să îmi explic de ce Roşia Montană poate scoate, chiar şi la Oradea, 500 de oameni în stradă, în vreme ce soarta arborilor oraşului nu adună nici măcar cinci oameni la un loc? Pentru că, da, am fost doar trei la această dezbatere.

 Miza, cel puţin din punctul meu de vedere, ar fi aceea de a salva ceea ce mai poate fi salvat din copacii Oradiei, decimaţi fără milă în anii din urmă ai administraţiei Bolojan.

Mi-a fost peste poate de greu să mă adresez reprezentanţilor Primăriei. Am trăit unul din acele rare momente când ai, aievea, sentimentul că impozantul tavan al sălii de şedinţe urmează  să cadă, din clipă în clipă, peste ei. Te cutremuri, te iau cu greaţă şi, în cele din urmă, sfârşeşti într-o infinită mirare... Câte inepuizabile resurse de ipocrizie poate avea o administraţie, cât tupeu pot avea oamenii ei, când, după ani şi ani de tăieri inutile, de-a dreptul aberante, vin acum să ne propună un nou „Regulament”, mimând interesul pentru copacii oraşului?! Cum de nu cad cerurile peste ei oare?

Dupa ce am citit propunerea supusă dezbaterii publice, impresia mea a fost aceea că acum  administraţia Bolojan nu încearcă decât să îşi mai cosmetizeze puţin imaginea, ciuruită de gropile copacilor scoşi din rădăcină făr’ să aibă nici o „vină”. Politicianul e specia care poate spune orice fără să roşească, ştiu. Dar, oare, pentru un salariu, funcţionarul din administraţie trebuie să se facă neapărat complicele lui? Cei care au trimis oameni în camerele de gazare n-au fost iertaţi de lege, chiar dacă au invocat argumentul că nu făceau decât să execute ordinele. De ce i-aş ierta pe birocraţii Biroului Tehnic al Primăriei Oradea pentru toate tăierile inutile, din perspectiva lipsei lor de sens şi argument, la care au fost – cred eu – mai mult decât complici?!

Cât preţ pun birocraţii pe arborii Oradiei şi – repet – pe sănătatea noastră, s-a văzut cât se poate de bine din trei momente ale întâlnirii. Proiectul noului „Regulament” nu spune un cuvânt despre protecţia copacilor. Aceştia sunt trataţi doar ca „masă lemnoasă” şi potenţial pericol pentru oameni, case şi maşini. „Noutăţile” propuse de Direcţia Tehnică ţin de „valorificarea” lemnului şi „sancţiunile” aplicate celor care, pe viitor, vor tăia fără voie de la Primărie. Apropo de aceasta, nu poţi să treci cu vederea rolul hotărâtor pe care administraţia şi-l asumă, într-un mod aproape eclusiv, cu privire la deciziile de viaţă şi de moarte faţă de toţi copacii oraşului. Ce fel de consecinţe pot avea arbitrarul şi discreţionarul şi în acest domeniu se vede! De altfel, reprezentanţii Primăriei au încercat să introducă în Regulament, mai puţin în discuţie, ca argument pentru decizia de a „scarifica” un arbore, o anume „stare precară a acestuia sau un posibil risc de degradare”, fără a preciza cine, ce specialist?!, constată acestea. Din acest motiv, mi-am permis să cer reprezentanţilor administraţiei reactivarea Comisiei Ecologice Consultative, din care făceau parte reprezentanţi ai societăţii civile, care a funcţionat la nivelul oraşului Oradea până când domnul primar a ajuns la concluzia că e mai bine să căşuneze el, neîngrădit, cu barda prin copaci.

Ceea ce cred eu că îi mai lipseşte acestui proiect de regulament sunt nişte prevederi care să sancţioneze reaua credinţă a funcţionarilor primăriei care, acum nu-i împiedică nimic să o facă, aprobă tăierea sau toaletarea nejustificată a unui copac.

Ieşirea d-lui Emil Benţan, adjunctul Direcţiei Tehnice, mi-a lăsat un gust amar. Comportamentul domniei sale, pus în contrast cu calmul „olimpian” al colegului său Mircea Stejerean, nu îl recomandă defel pentru poziţia de funcţionar public. La un moment dat, iritat de acuzaţiile pe care i le aducea Valeriu Leucuţa, poate ultimul orădean care mai suferă pentru copacii acestui oraş, domnul director a părăsit „dezbatere publică” spunând: „Lasă-mă, domnule, în pace! Până când crezi că am răbdare să te tot ascult?!”. Onorabilă atitudine! Cred că merită cel puţin un premiu. Poate e momentul să punctez faptul că domnul primar Ilie Bolojan, casapul zonelor verzi, n-a onorat cu prezenţa adunarea, deşi, l-a finalul dezbaterii, l-am văzut personal ieşid din instituţie în compania şefului Direcţiei Tehnice, Mircea Ghitea, şi el la fel de vinovat şi la fel de absent.

Să nu o mai lungesc, căci poate plictisesc. De ce pun atâta patimă în povestea asta cu soarta copacilor Oradiei? Poate pentru că îmi pasă, pentru că vreau să trăiesc sănătos, pentru că ştiu că nici un copac nu trebuie să moară, înainte să-i vină vremea, pentru că vreau să aflaţi şi voi că zonele verzi vă feresc de boli, de praf, de caniculă... Pentru că fiecare copac, fiecare palmă de teren, reprezintă lumea sau partea unui ecosistem pe care nu avem dreptul să îl distrugem...

Pentru că m-a durut dispariţia inutilă a unui copac frumos şi sănătos, crescut pe un metru pătrat de pâmânt, în colţul noii Pieţe Rogerius şi rupt, făcut aşchii, în mod barbar cu ajutorul cupei unui escavator. La fel cum mă doare încă tăierea, absolut inutilă, a unui copac care, primăvara când înflorea, umplea strada cu parfumul florilor sale. Nu am înţeles de ce? Trăia de decenii, pe un spaţiu verde din Orăşelul Copiilor, nu deranja pe nimeni, nu era un pericol pentru nimeni... Din punctul meu de vedere, astfel de situaţii sunt abuzuri, dacă nu crime sau măcar atentate la sănătatea noastră. Ele nu pot să ne lase reci, decât dacă suntem inconştienţi.

Ca şi voi, nici eu n-am vrut să mă duc la această dezbatere. Dar cineva trebuie să o facă, cuiva trebuie să-i pese şi să abiă curajul de a arăta lumii că măcar soarta lui nu îi este indiferentă şi nu poate fi la mâna ori la mintea unui primar care vede roşu când... vede verde.

Dacă vreţi să ştiţi cam ce simt când, din Oradea, mai dispare un copac sau un monument, fiindcă sunt şi astfel de cazuri – ori tentative, vă implor să citiţi textul lui Mircea Cărtărescu, „Mi-au dărâmat moara!”, din volumul „Baroane”, apărut în 2005, la editura Humanitas. Poate veţi înţelege mai bine decât din ceea ce tot macin eu.

Cam despre asta e, a fost, vorba... Acum rămâne să vedem dacă „onoraţii” membri ai administraţiei, prezenţi la dezbatere, vor avea curajul să introducă în regulament modificările propuse de cei câţiva „ecologişti”. Sau, mai simplu, vor tăia în continuare după cum... îi taie pe ei capul. Că, vorba românului, Piaţa Unirii e cel mai bun exemplu, „merge şi aşa!”. O altă poveste tristă peste care s-a aşternut, complice, uitarea.

miercuri, 7 octombrie 2015

Bătuţi



Cât îmi urăsc uneori cei 7 ani de acasă şi cărţile date de tatăl meu, care m-au deprins cu „înaltele idealuri”, şi anii de şcoală în care am învăţat abc-ul democraţiei, cu credinţa tare că acesta şi nu celălalt sistem reprezintă „viitorul de aur” al patriei mele.

Anii din urmă mi-au pus adeseori la grea încercare aceste convingeri. Atunci când, din ordinul Primăriei, cei nouă stejari aflaţi în Piaţa Unirii au fost puşi la pământ, am decis să nu-l mai salut pe primar. Ideea, în totală contradicţie cu cele învăţate acasă, unde mi s-a spus că până şi duşmanului trebuie să-i laşi loc de „bună ziua”, mi-a încolţit în minte ceva mai devreme. Ea se leagă de episodul „numirii” fostului viceprimar, Ovidiu Mureşan, într-o funcţie de director creată anume pentru el. Din punctul meu de vedere, fie şi doar pentru aceste două motive, Ilie Bolojan nu mai este demn de a fi numit primar al Oradiei. S-a coborât la atât de banalul statut de borfaş politic. După părerea mea, edilul a dovedit să este un ins corupt din punct de vedere moral, că e un „cineva” care s-a descalificat public. De atunci m-a ferit Dumnezeu de „bucuria” de a îl întâlni. Dar, parcă văd, cum mă ştiu, că n-aş rezista să-i spun „Bună ziua”. Măcar pentru că odată l-am admirat, chiar am crezut în el, am vrut să sper că e, cu adevărat, „altfel”.

Şi câtă dezamăgire! A mai crede într-un politician român e ca şi cum ţi-ai paria pensia pe un cal şchiop şi orb. Mă întreb deseori ce distanţă fabuloasă e, de la candidatul „fără teamă şi prihană”, până la edilul care sfidează legea în văzul tuturor? Versatilitatea e însăşi esenţa omului politic autohton şi modul de a fi pe care acest sistem politic, în fond o democraţie profund pervertită, îl cultivă fără încetare, cu fiecare nou rând de alegeri.

Am ajuns la concluzia că Ilie Bolojan nu a fost niciodată altfel. Că poartă mereu asupra o mască, cea a politicianului interesat de destinul comunităţii, gata să se pună în slujba cetăţeanului, să se sacrifice pentru ea, etc. De fapt, chipul său adevărat este al omului de condiţie socială modestă, însetat de putere, dornic să-şi depăşească – cu orice preţ – condiţia originară. Aş vrea să cred că nu banii sunt determinanţi în viaţa fostului copilul de la ţară pentru a sălta pe scara socială, cât dorinţa de putere. Oricine îi stă în drum îi devine duşman, trebuie lichidat. Pentru asta e nevoie de putere, de multă putere. Aşa s-a născut un sistem, corupt precum creatorul său, unde supuşenia şi lichelismul sunt calităţi de bază ale luptei pentru supravieţuire.

Să ne aducem aminte: „Puterea corupe. Mai multă putere corupe şi mai mult”. Dar „fineţurile” astea nu se găsesc în bagajul politicianului Bolojan.

Pe mine unul mă apucă mila când privesc, tot mai rar şi cu tot mai multă teamă, către inima a ceea ce a ajuns astăzi Oradea. Societatea civilă locală a murit. Oamenii nu au nicio reacţie. Ştiind că sunt minţiti, dar simţindu-se incapabili de vreo reacţie, pentru că nu mai ştiu să se solidarizeze, cetăţenii renunţă la acest statut şi se ascund în casele lor. Se ascund de biruri, fug de plăţi, se ascund de minciuna aruncată zilnic asupra lor, se ascund fiindcă nu vor să fie puşi în faţa situaţiei de a se întreba dacă merită să-l mai salute pe primar ori ba?! Ilie Bolojan a sedus societatea civilă locală. Apoi a abandonat-o. Ba, mai mult, a lăsat-o să moară de foame. Desigur, trebuie să ţinem cont şi de „notabilele” excepţii care-i cântă în strună. Un simulacru de civism, un cor de cântăreţi în strună.

Vede oare cineva că cele mai multe din proiectele edilitare ale administraţiei Bolojan înseamnă străpungeri, lărgiri, deschideri de perspectivă, defrişări? Dacă „bolojenismul” a devenit un stil de a face administraţie, comparaţia cu bulevardul „Victoria socialismului” e, imediat, la îndemână. Cred că acest mod de acţiune, aceste viziuni, trădează de fapt un eu interior profund neliniştit, expansiv până la agresivitate. Ne-a bătut Dumnezeu! Dar, de data asta, putem fi mândri, ne-am dat tot concursul!