Un nu ştiu ce neom a mai tăiat un pom!

Undeva în Oradea, pe bulevardul Dacia, în incinta bazei sportive „Sănatatea”, o mână, pe care vă rog să îmi îngăduiţi să o consider criminală, a retezat un stejar secular. Arborele ăsta era deja un uriaş pe vremea în care eu eram mic copil. Generaţii de ţânci, care încercau să deprindă tainele sportului alb, s-au odihnit la umbra lui. Legende locului spuneau că, printre crengile stejarului, s-ar găsi sute de mingi de tenis, trimise acolo de mânuitorii mai puţini îndemânatici ai rachetei. În coronamentul acestui stejar, precum sub cupola verde a unei moschei, locuia şi o familie de cucuvele. Toate acestea vor deveni, începând de azi, amintiri. Stejarul acela, un patrimoniu viu al Oradiei, nu mai există. Îmi e greu, imposibil chiar, să înţeleg pe cine ar fi putut deranja arborele, acolo, între terenurile de sport.

Eu unul visez la o administraţie, adică mi-aş dori un primar, care să înţeleagă valoarea acestor arbori, crescuţi într-o sută de ani şi făcuţi să dispară într-o singură zi. Mi-aş dori să ştiu că aceşti copaci sunt preţuiţi şi se bucură de protecţia care li se cuvine. Ce vis frumos ar fi o bază de date care să cuprindă aceste fiinţe-patrimoniu de pe întreg cuprinsul oraşului meu şi ce minunat ar fi ca Primăria să le ia sub protecţia ei!

Nu. La noi politica e alta. Taie cine vrea. Taie cum îl taie capul, iar semnalele administraţiei sunt cât se poate de limpezi, dar, din păcate, în sens contrar. În loc să le poarte de grijă, Primăria însăşi „extrage”, la cerere, arborii seculari din curţile orădenilor. O face, poate, pentru că de pe domeniul ei nu mai are ce recolta...

Imaginea, datorată site-ului Google Maps, poate fi accesată la:

https://www.google.com/maps/@47.0677886,21.9287074,3a,37.5y,13.39h,102.68t,0.79r/data=!3m6!1e1!3m4!1sqWkpnAqqX4dkZwQEl-EOJw!2e0!7i13312!8i6656?hl=en-US

10 stejari ≈ 250 de şpăgi?!

Se petrec în jurul nostru fapte care pot lesne să năucească orice om cu mintea întreagă. De pildă, zilele acestea, două instanţe orădene au pus, desigur, fără voia şi fără ştirea lor,  semnul de aproximativ egal între tăierea, fără autorizaţie, a zece stejari din Piaţa Unirii şi vreo 250 de şpăgi, încasate de un medic orădean „specializat” în pensionări pe caz de boală şi de interes personal.

Să îmi explic nedumerirea.

Deci, pe de o parte, onor Primăria Oradiei taie cei zece copaci, râzându-i în nas unei autorităţi publice, în speţă Agenţia de Protecţie a Mediului Bihor, care o avertizase că nu are dreptul să purceadă la abuziva defrişare petrecută în inima oraşului, şi scapă numai cu un „avertisment”! Eu unul nici n-am ştiut să existe „pedeapsa” aceasta dar, mă rog, nici nu pretind că le-aş şti pe toate.

În celălalt caz, stimabilul, respectabilul, dă sute de pensii nejustificate, unor bolnavi închipuiţi, din banii noştri, pe banii „clienţilor”, care au devenit apoi banii lui, şi scapă cu „suspendare”! Pot, în acest caz, să mă întreb – în mod legitim – câţi dintre clienţii doctorului Pleaşcă au rude pe sus, rude care, la rândul lor, i-au uşurat acestuia sentinţa? Situaţii similare, adevărate lanţuri ale slăbiciunilor, sunt, din păcate, destule pe tapet, chiar în aceste zile şi chiar aici, în Bihor.

Puse una lângă alta, cele două decizii ale instanţei nu par decât să probeze încă o dată ideea că, în România, poţi să faci orice, să sfidezi autoritatea statului sau să fii şpăgar cu simbrie la stat, şi – dacă eşti destul de sus – să scapi aşa uşor, ca şi cum, întâmplător, ţi-ar fi trecut glonţul pe lângă ureche.

Fără nici un fel de pretenţii, recunoscând că nu mai ţin minte cine ştie ce din anii petrecuţi la Facultarea de Drept, îndrăznesc totuşi să scriu că unul din scopurile justiţiei este acela de a asigura o oarecare morală în viaţa publică şi de a apăra unele valori sociale. Dar, văzând toate astea, nu poţi să nu te întrebi unde-i „măsura din toate”.

Un elefant, doi elefanţi... mii, sute de mii, milioane de elefanţi!

Îmi tot vine în minte aluzia lansată de preşedintele Iohannis la şedinţa de guvern în care Grindeanu & comp. se pregăteau să îşi „bage”, pe sub masă, Ordonanţele. Parafrazez: „Sunt în sală doi elefanţi şi noi ne prefacem că nu-i vedem”.

Cred că preşedintele s-a înşelat. Ţara e un cimitir al elefanţilor şi noi, cei mai mulţi dintre locuitorii ei, ne prefacem că nu-i vedem. Poate, fără să ştim (fiindcă nu vrem cu adevărat să ştim), suntem noi înşine nişte astfel de creaturi. Poate, ştiind că nu-i putem învinge, ne-am obişnuit să întoarcem capul, să ne ascundem, când îşi trec turpurile mătăhăloase pe lângă noi. Poate că ni s-a spus, de când eram mici, că ei sunt veşnici şi de aceea e destul să le auzim paşii grei pentru ca să fugim în păduri.

De fapt, această specie aparte, unică în lume, sunt nişte zombi de pachidermi, monştri care nu-s nici morţi nici vii pe de-a-ntregul, suflete moarte, mânate în viaţă de gurile lor flămânde. „Mamutul viu românesc” e o specie parazit care distruge totul în jurul său, zdrobind în picioare, rumegând în neştire sau împroşcând cu munţi de fecale tot ce scapă bulimiei sale nebune. Terifiaţi de perspectiva propriei extincţii, elefanţii fantomă bântuie ţara în lung şi-n lat, infestând cu duhoarea hoiturilor lor călătoare tot aerul. Un dulce miros de moarte pluteşte peste „rezervaţii”. Chiar şi atunci când nu sunt lângă tine, damful eternei lor descompuneri nu te lasă nici să respiri. Caz unic şi de neexplicat, deşi trag să moară, reprezentanţii acestei oribile specii se tot înmulţesc. Mă bântuie gândul că deja sunt mai mulţi decât „noi”.

Hoiturile lor, paradoxal pline de viaţă, sunt peste tot:

în partide,

în universităţi,

în sistemul social, profund injust,

în justiţie,

în sistemul medical,

în administraţie

în... multe locuri văzute şi nevăzute. Sunt peste tot!

Pe lângă ei, rinocerii lui Ionesco nu sunt decât nişte bieţi pisoiaşi.

Ţara e un cimitir al elefanţilor zombi, ocrotiţi de legi, cu cefe uriaşe şi obrazi groşi, acoperite de piele din cea mai dură, au făloşi fildeşi falşi, mâncaţi de uriaşe şi purulente carii interioare şi poartă harnaşamente aurite care să le ascundă murdăria şi semnele decompunerii.

Cine, cum şi când va salubriza acest uriaş cimitir al elefanţilor? Nimeni, niciodată, atâta vreme cât administratorii „cimitirului” sunt chiar ei, elefanţii.

Conu’ Fănică e-n Piaţa Unirii

„În cadrul proiectului de reabilitare a Pieței Unirii au fost plantați 137 de arbori și 3.000 de arbuști”, citatul aparţine viceprimarului municipiului Oradea, Mircea Malan / bihorstiri.ro.

Nu e prima oară când administraţia Oradiei minte, mizând probabil pe faptul că nu-i nimeni destul de bătut în cap cât să-i verifice afirmaţiile. Uite că e! Mi-am asumat eu rolul lui Ghiţă Pristanda şi i-am numărat vicelui, conu’ Fănică al nostru, pomii din Piaţa Unirii. I-am numărat chiar de două ori şi, de fiecare dată, mi-au ieşit fix 77!

Deci, faţă de afirmaţiile domnului viceprimar Mălan, din Piaţa Unirii lipsesc 60 de copaci, care ar fi fost, chipurile, „plantaţi”. Adică, nu-s de găsit aproape jumătate! Dacă Primăria i-a raportat astfel „finanţatorului”, e grav, fiindcă s-au încasat nişte bani în mod nejustificat. Dacă nu i-a raportat decât orădenilor, e la fel de grav fiindcă, în acest caz, viceprimarul minte cu bună ştiinţă!

Ştie dracu’ ce-i în capul lui, dar eu ştiu sigur ce-i în Piaţa Unirii. Iată, acum pot spune că ştiu mai bine decât însuşi viceprimarul. Pe numărate! În rest, ce să zic? E cam ca şi povestea cu Guvernul Grindeanu. De ce Mircea Mălan şi-ar merita în continuare funcţia, plătită din banii celor pe care îi ia de proşti, într-o mai mare măsură decât cea din care Sorin Grindeanu e demn să conducă guvernul unei ţări pe care a încercat s-o tragă pe sfoară? Să-mi spună şi mie cineva, cu ce-i mai bun unul decât celălalt?

Ruşine să vă fie!

P.S. Pe lângă plăcile de marmură care au început, iar!, să cadă de pe marginile artezienelor, iată că – din cine ştie ce motive – şi corpurile de iluminat au început să se deformeze. Oare ce-o să ne spună dl. Mălan? Poate extratereştrii-s de vină! Sau „proiectantul”...? J

A lu’ Dragnea şi cei peste 40 de hoţi

Nu trebuie să fii mare filosof sau cunoscător într-ale politicii ca să bagi de seamă că ceva e în neregulă cu Ordonanţa graţierii şi, respectiv, cu cea care umblă la Codul Penal. Simplul fapt că au fost „trecute” noaptea şi publicate hoţeşte în Monitorul Oficial arată cât se poate de clar că se urmărea producerea de efecte imediate şi ireversibile. Trebuie făcuţi scăpaţi cei mai odioşi şi venali politicieni. Era momentul oportun şi necesar (pentru cei la putere,nu?) să fie încurajat abuzul în serviciu, cu contiţia recuperării prejudiciului. Că, vorba lui Gigi Becali, dacă fac asta, mai rămâne doar să „legalizeze şi şpaga”. Evident, astea toate se fac în interesul unei clase de privilegiaţi, care astfel scapă de consecinţele faptelor lor. Ce fel de morală e aceea care te învaţă să furi, să te dedai la fapte de corupţie, fiindcă, făcând parte din casta superioară, tovarăşii de la partid te vor salva?

După ce au mimat dezbaterea, Iordache, Grindeanu şi, din spatele lor, Dragnea, au dat drumul legii, râzându-le în faţă celor circa 100.000 de români care au ieşit în stradă pentru a le atrage atenţia că nu e bine ce fac. Ministrul Justiţiei, care pare mai degrabă a fi un prefăcut perfect decât biet senil, a spus că se va ţine cont de propunerile făcute cu ocazia dezbaterii pe care n-a avut încotro şi a trebuit să o organizeze. Iată cum au ţinut cont!

Sunt convins că totul a fost gândit şi pus în aplicare cu precizie militară. Nu e deloc întâmplător că cele două odioase acte normative ies în aceiaşi zi în care s-au tăiat taxele, a crescut salariul minim... Românii sunt puşi în faţa unei ispite de-a dreptul diabolice; să fie demni şi să spună „NU” samavolniciei sau să închidă ochii, lăsându-se vânduţi ca vitele pentru câţiva lei. Mă doare să constat, majoritatea consimte la abuz, fie şi prin ignoranţă.

În aceste zile s-a combătut mult pe seama reprezentativităţii grupurilor ieşite la protest. Discuţia e falsă! Nu despre raportul indignaţi-votanţi ai PSD este vorba. Montesquieu a spus că, în faţa abuzurilor, revolta este legitimă. Ceea ce le-a lipsit celor peste 100.000 de ieşiţi în stradă a fost hotărârea. Ce le prisoseşte e bunul simţ şi credinţa tare în valorile democraţiei şi în puterile statului de drept. Dar, iată, a lu’ Dragnea şi cei peste 40 de hoţi ai săi, deţinunţii, puşcăriabilii şi complicii lor aflaţi la guvernare, nu dau un scuipat pe bunul simţ şi pe instituţiile democraţiei. Justiţia, cu care preşedintele PSD tocmai s-a şters la cur, este una din instituţiile fundamentale ale statului de drept. De azi înainte, graţie onorabilului domn de la Justiţie, femeia legată la ochi mai e şi ciungă, ba au pus-o ăştia şi capră!

În „Tehnica loviturii de stat”, Malaparte spune că 10.000 de oameni hotărâţi pot da jos un guvern. Noi, cei 100.000 de revoltaţi, protestăm „paşnic” în vreme ce ei, câteva sute de mizerabili, îşi fac mendrele în spatele cordoanelor de jandarmi. Până nu vor zbura miniştri pe fereastră, până când prefecţii nu-şi vor da demisia, de spaima mulţiimii, Dragnea şi ai lui au să ne râdă în nas. Din nefericire, România a ajuns în punctul în care politicienii nu mai au nici o ruşine. Măcar să-i învăţăm să le fie frică.

Să mă iertaţi, dar cu oameni ca Dragnea (Putin, Trump, Orban) astfel de măsuri ţin de igiena minimală a unei democraţii. Ok. Sunt nervos. Poate am exagerat. Nu trebuie linşaţi, dar cred că ţine de sănătatea societăţii noastre să aibă instituţii care să-i trimită pe astfel de indivizi, în procedură de urgenţă, la puşcărie, pentru atac la democraţie! Da, ca să citez şi din Dragnea, ce s-a întâmplat în istorica noapte de 31 ianuarie – 1februarie chiar e o lovitură de stat. Cum altfel se poate numi situaţia în care Justiţia îi înfundă pe corupţi iar politicienii îi fac scăpaţi?!

Acestea fiind făcute, mă aştept ca onorabilul domn Dragnea, cel bine spălat de păcate, să-l dea jos pe Grindeanu, compromis iată de Ordonanţe, şi să se înscăuneze premier. Spre liniştea poporului pesedist...

Poate că acum e încă prea devreme. Poate că abia atunci ar trebui să luăm cu asalt sediile puterii, dar s-ar putea ca atunci să fie prea târziu... Întrebarea e, azi ce facem?