Primarul care „se joacă cu focul”

După cum ştim azi, când Nero a dat foc Romei a făcut-o în scopul de a câştiga teren pentru noi construcţii. Dar Nero a fost un tiran.

La noi, în Oradea, „focurile” sunt mai mici. Administraţia demolează cinci case aici, şase dincolo. Recent s-a anunţat că nu mai puţin de 20 de imobile din zona Dimitrie Cantemir vor fi rase de pe faţa pământului. Nimeni nu spune nimic, pentru că, voit sau nu, cei care s-ar putea revolta nu fac masă critică, nu sunt atât de mulţi încât să conteze. Societatea civilă şi presa par, la rândul lor, să consimtă prin tăcere. Se cârcoteşte pe la colţuri, „victimele” se plâng în şoaptă; „Ce putem face noi, suntem prea mici”, se mai face haz de necaz. Nici poveste să îşi pună cineva problema traumelor morale suferite de „strămutaţii” administraţiei Bolojan. În general, pare că nu-i pasă nimănui. Suntem pe cont propriu. Scapă cine poate! Eu cred că banii, chiar şi când sunt daţi cu generozitate de primărie, nu vindecă orice. Mă întreb dacă, până la urmă, se va găsi cineva să spună „Hooo”! Probabil că nu. Principiul „Divide et impera” funcţionează de minune şi în această situaţie. Oradea - spun asta cu maxim regret - nu mai e, nici nu ştiu dacă a fost?, o societate funcţională, o democraţie locală.

E clar că primarul Ilie Bolojan şi-a propus să rămână în istorie ca omul care a schimbat faţa Oradiei, a şi dat de înţeles că gândeşte la scara la care, acum o sută de ani, lucrau cei din familia Rimanóczy. Doar că - să-mi fie cu iertare - parcă e mult prea puţin stil şi mai puţină tăinicie în lucrarea contemporanului nostru. Şi, până la urmă, ar trebui să ne lămurim cu o chestie, iubim Oradea aşa cum e ea şi vrem să păstrăm acest patrimoniu, de care - chipurile - suntem tare mândri, sau vrem să transformăm profund oraşul, în cadrul unui experiment al cărui rezultat, zic eu, judecând după ce se întâmplă în jur, riscă să nască o struţocămilă?

Mie îmi vine greu să accept ideea că a păstra poate fi egal cu: a tăia, a demola, a moderniza... Vorba evreului, „Una-i una, alta-i alta”. Şi, în acest caz, trebuie să mă întreb, până la urmă, oraşul ăsta are în fruntea sa un primar sau un tiran?

La peşte

Ce mi-a trebuit mie peşte? Na, că mi-a trebuit! Aşa se face că m-am trezit, sâmbătă dimineaţa, la prima oră, în faţa magazinului de profil. Cum nici pomeneală să fie deschis. Am avut timp să cad pe gânduri. Uite aşa, din gând în gând, realizez că mi se întâmplă pentru prima dată în viaţă ca destinul unei fiinţe vii, moartea ei mai precis, să depindă de alegerea mea. Şi, cum stăteam eu aşa să mă gândesc, că altceva mai bun tot n-aveam de făcut, simţeam cu îmi creşte anxietatea, precum creştea, în acea zi toridă de august, numărul gradelor din termometre. O să râdeţi, dar, pe o scară de la 1 la 10, cred că ajunsesem undeva aproape de opt. Mă bătea gândul să o iau la picior, să inventez o scuză, un "inventar", ceva... Taman atunci, vânzătorul mi-a deschis larg uşa magazinului şi m-a poftit,  binevoitor, înăuntru. E posibil să fiu marcat de evenimentele care au loc în ţară, dar eu l-am văzut ca pe un călău şi pe mine ca pe complicele lui.
- Care doriţi să fie? M-a întrebat omul, lăsându-mă, cu aparent sadică plăcere, să îmi aleg victima.
Eu o dădeam din colţ în colţ, ca prostu'. I-am servit o descriere generală, sperând că va decide el în locul meu. Parctic sau doar sătul de nehotărârea mea, vânzătorul a pus mâna pe minciog şi a scos un peşte.
- Bun?
- Bun. Mulţumesc. Am zis, fără să îmi privesc victima în ochi.
Şi povestea s-a repetat de trei ori. Pe listă aveam un crap şi doi păstrăvi.
Dolofanul nu voia să moară. Am auzit cum l-a lovit în cap. Apoi, bărbatul l-a scos de după paravan şi mi l-a arătat ca pe un trofeu.
- L-am omorât mai întâi, ca să nu se zbată pe cântar, a spus vânzătorul, ridicând victima spre cer ca pe un trofeu. Din ochii, acum goi, şi din branhii curgea sânge. Şi tot nu murise! Amărâtul e el, lupta pentru viaţă.
Am avut destul timp să privesc în jur. Expresia să trăieşti ca peştele în apă nu se referă la exemplarele de "acvacultură". Într-un bazin, mult prea strâmt, nişte sturioni, fosile vii, se chinuiau să înoate. O bătaie din coadă şi îşi izbeau nasurile de peretele din sticlă. Unii amuşinau aerul, sperând probabil să găsească pe undeva o scăpare. Ceva mai încolo, crapii se dădeau de ceasul morţii fiindcă, din neatenţie, pescarul le-a golit bazinul. Într-un alt colţ, un banc de păstrăvi se chinuiau să înoate împotriva unui pseudocurent, inhalând frenetic aerul pompat în bazin. Păreau că ştiu ce îi aşteaptă şi, hiperventilându-se, se agaţă cu disperare de viaţa lor, cât o fi ea de mizerabilă.
Da, sună banal, însă n-am putut să nu mă gândesc că mulţi, cei mai mulţi dintre noi, trăim în "bazine" şi suntem prinşi într-o viaţă măruntă, murdară, cu un orizont opac, precum geamul de la acvariul unei pescării.
Alte concluzii, mai sănătoase. E clar, nu am gene de prădător. Dacă ar fi să ucid pentru a mânca, aş deveni, sigur vegetarian. Între creatura aia vie, care se transformă într-o halcă sângerândă de carne chiar sub ochii tăi, şi cotletul-marfă din galantar e o distanţă cât de la fiinţă la obiect.
Şi, clar, nu mai fac! Sunt prea sensibil pentru asta.