La peşte

Ce mi-a trebuit mie peşte? Na, că mi-a trebuit! Aşa se face că m-am trezit, sâmbătă dimineaţa, la prima oră, în faţa magazinului de profil. Cum nici pomeneală să fie deschis. Am avut timp să cad pe gânduri. Uite aşa, din gând în gând, realizez că mi se întâmplă pentru prima dată în viaţă ca destinul unei fiinţe vii, moartea ei mai precis, să depindă de alegerea mea. Şi, cum stăteam eu aşa să mă gândesc, că altceva mai bun tot n-aveam de făcut, simţeam cu îmi creşte anxietatea, precum creştea, în acea zi toridă de august, numărul gradelor din termometre. O să râdeţi, dar, pe o scară de la 1 la 10, cred că ajunsesem undeva aproape de opt. Mă bătea gândul să o iau la picior, să inventez o scuză, un "inventar", ceva... Taman atunci, vânzătorul mi-a deschis larg uşa magazinului şi m-a poftit,  binevoitor, înăuntru. E posibil să fiu marcat de evenimentele care au loc în ţară, dar eu l-am văzut ca pe un călău şi pe mine ca pe complicele lui.
- Care doriţi să fie? M-a întrebat omul, lăsându-mă, cu aparent sadică plăcere, să îmi aleg victima.
Eu o dădeam din colţ în colţ, ca prostu'. I-am servit o descriere generală, sperând că va decide el în locul meu. Parctic sau doar sătul de nehotărârea mea, vânzătorul a pus mâna pe minciog şi a scos un peşte.
- Bun?
- Bun. Mulţumesc. Am zis, fără să îmi privesc victima în ochi.
Şi povestea s-a repetat de trei ori. Pe listă aveam un crap şi doi păstrăvi.
Dolofanul nu voia să moară. Am auzit cum l-a lovit în cap. Apoi, bărbatul l-a scos de după paravan şi mi l-a arătat ca pe un trofeu.
- L-am omorât mai întâi, ca să nu se zbată pe cântar, a spus vânzătorul, ridicând victima spre cer ca pe un trofeu. Din ochii, acum goi, şi din branhii curgea sânge. Şi tot nu murise! Amărâtul e el, lupta pentru viaţă.
Am avut destul timp să privesc în jur. Expresia să trăieşti ca peştele în apă nu se referă la exemplarele de "acvacultură". Într-un bazin, mult prea strâmt, nişte sturioni, fosile vii, se chinuiau să înoate. O bătaie din coadă şi îşi izbeau nasurile de peretele din sticlă. Unii amuşinau aerul, sperând probabil să găsească pe undeva o scăpare. Ceva mai încolo, crapii se dădeau de ceasul morţii fiindcă, din neatenţie, pescarul le-a golit bazinul. Într-un alt colţ, un banc de păstrăvi se chinuiau să înoate împotriva unui pseudocurent, inhalând frenetic aerul pompat în bazin. Păreau că ştiu ce îi aşteaptă şi, hiperventilându-se, se agaţă cu disperare de viaţa lor, cât o fi ea de mizerabilă.
Da, sună banal, însă n-am putut să nu mă gândesc că mulţi, cei mai mulţi dintre noi, trăim în "bazine" şi suntem prinşi într-o viaţă măruntă, murdară, cu un orizont opac, precum geamul de la acvariul unei pescării.
Alte concluzii, mai sănătoase. E clar, nu am gene de prădător. Dacă ar fi să ucid pentru a mânca, aş deveni, sigur vegetarian. Între creatura aia vie, care se transformă într-o halcă sângerândă de carne chiar sub ochii tăi, şi cotletul-marfă din galantar e o distanţă cât de la fiinţă la obiect.
Şi, clar, nu mai fac! Sunt prea sensibil pentru asta.