Case la aţă

Am tot ezitat până să scriu rândurile de mai jos. Mi-am luat inima-n dinţi, fiindcă subiectul a stârnit deja multe discuţii şi, mai ales, fiindcă m-am simţit provocat de unii care, iată, se pricep şi la natură şi la arhitectură. Pe scurt, sunt experţi în orice, dacă vine vorba să fie avocaţi ai diavolului. Pardon, ai primarului.

O zic din capul locului; trebuie să suferi de o oarecare nelinişte meta-psihică pentru a ajunge să îţi doreşti să vezi casele oraşului aliniate perfect, pe verticală şi pe orizontală.

Oradea nu s-a construit într-o zi. Imaginea de azi a oraşului nostru este rezultatul unei evoluţii urbanistice de peste o sută de ani. Ceea ce vedem astăzi este un joc de forme, volume şi înălţimi care dau identitate peisajului local. Siluetele diverse ale clădirilor oraşului apar în imagini care îi promovează identitatea specifică. Dar, vai!, toate astea nu mai corespund cu viziunea edilului.

Ghinion! Al nostru, al lui... Sunt câteva locuri în Oradea unde e practic imposibil să aduci clădirile  la acelaşi regim de înălţime, fără a împieta grav asupra peisajului. În plus, nu orădenii ci administraţia locală a emis, mai ales în ultimii ani, avize de construcţie pentru mai multe „bloculeţe” răsărite în zona centrală. Să ridici, cu trei niveluri, căsuţa de alături sau să demolezi hardughia cea nouă? Asta da dilemă urbanistică!

Cineva invoca modelul german. Sunt, în ţara ordinii şi a disciplinei, destui arhitecţi care spun că măsura „nivelării” faţadelor a adus grave prejudicii de imagine unor oraşe şi că, una peste alta, daunele sunt mai mari decât avantajele. Sunt chiar şi cazuri în care vechile clădiri au fost readuse la forma iniţială, fiindcă s-a constatat că noul „amablaj” leza privirea şi bunul simţ.

Nu prea înţeleg nici cum vine în chestiune discuţia cum că ideea primarului ar fi o măsură „civilizatoare”? De când Patul lui Procust, fie el şi aplicat clădirilor, e altceva decât o formă de spuliciu, o barbarie fără de seamăn? Nu pot să nu mă întreb, s-a făcut un studiu de arhitectură care să stea la baza acestui vot? S-au făcut nişte calcule? Nu toate clădirile au o structură care să suporte încă unul sau două etaje.

Şi, până la urmă, ce vină au proprietarii că au cumpărat ori au moştenit o casă mai mică sau mai mare decât cea de alături? Acum ceva vreme, au fost ameninţaţi cu amenzi, impozite mărite, dacă nu îşi renovează faţadele. Unii chiar au făcut-o. Nu şi-au plătit încă datoriile şi se văd puşi în situaţia de a face rost de alţi bani pentru a se conforma noii viziuni a dlui Bolojan. Mie chestia asta îmi cam miroase a asalt imobiliar. Altfel spus, îi frecăm pe proprietarii din centru până se satură şi pleacă. Ar fi de văzut cine cumpără. De altfel, primarul a spus-o nu o dată; „Nu-ţi permiţi să locuieşti în centru, mută-te”! Casa bunicilor, casa copilăriei sau pur şi simplu casa ta nu sunt, se pare, argumente pentru Ilie Bolojan. Mărirea impozitului cu 50% pentru imobilele aflate „în cuplă”, votată recent de Consiliul Local Oradea, e o lovitură pentru mulţi orădeni şi pare un indiciu credibil către ideea că, în cele din urmă, totul se reduce la bani. Plăteşti, bine pentru buget. Pleci, şi mai bine! Pentru cine?

Mă tot mir că „specialiştii”, arhitecţi, experţi în patrimoniu, urbanişti... marii iubitori ai Oradiei, desigur cu câteva onorabile excepţii – şi mă grăbesc să fac aici o reverenţă faţă de textul lui Mircea Jacan – specialiştii, deci, tac?! S-au dedulcit chiar toţi la comenzile primăriei?

Şi totuşi, cineva ar trebui să-l mai şi oprească, cineva ar trebui să-l poată lua la rost: „Domnule primar, ce faceţi cu oraşul acesta”? Altfel, mă tem, la pasul următor ni se vor croi uniforme.

Invazia greierilor şi sensul progresului

Mama locuieşte de aproape 50 de ani în acelaşi bloc, pe strada Iza, undeva în spatele Spitalului Municipal. Acolo am crescut şi eu. De-a lungul timpului, ne-au călcat tot felul de „musafiri”, mai mult sau mai puţin plăcuţi, mai mult sau mai puţin doriţi: pisici, lilieci, porumbei... plus jivinele pe care le-am dus acasă. De câteva zile, mama a început să primească altfel de oaspeţi, cum n-a mai avut niciodată. Ne confruntăm cu o invazie a greierilor. Micii „emigranţi” cântători au ajuns în balcon, în camera mare sau au fost găsiţi, bine ascunşi, printre iţele unui mop uscat.

De ce se întâmplă toate astea? Cum se face că suntem victimele unui fenomen fără precedent în ultima jumătate de secol? Foarte simplu; migraţia greierilor coincide cu distrugerea definitivă (şi, evident, iremediabilă!) a vechiului parc ce aparţinea Spitalului Municipal. Rămaşi fără un loc pe pământ, bieţii greieraşi au ajuns să îşi caute o ascunzătoare prin casele oamenilor.

Atunci când au fost construite, Spitalul Municipal şi blocurile cele vechi din imediata lui vecinătate se aflau în mijlocul unei adevărate oaze de verdeaţă. Acolo unde se află astăzi „Orăşelul copiilor” a fost cândva un lac, cu peşti, broaşte, gâşte şi raţe. Pe acest loc sălbatic s-au făcut parcul şi grădina spitalului. Grădina avea cândva sere, alei destinate plimbării şi refacerii celor bolnavi şi multă, multă, vegetaţie. „Curtea spitalului” a fost locul de joacă al copilăriei mele. E, deci, uşor de înţeles de ce, de câte ori îmi arunc acum ochii pe fereastra locuinţei în care am copilărit, mă cuprinde o tristă nostalgie.

Acest loc minunat a fost „consumat”, bucată cu bucată, de monstrul progresului. Lacul şi toată lumea lui sălbatică au dispărut demult. Nici „Orăşelul” nu mai e ce a fost, i-a rămas prea puţin spaţiu verde. În „curte”, s-au construit, pe rând, o biserică şi un market. Abia dacă mai rămăsese un petec de verdeaţă, pe care câţiva copaci, răniţi grav de toate lucrările făcute de-a lungul anilor, luptau să trăiască. Jur împrejurul ultimei insule de verdeaţă au răsărit... locuri de parcare. Acum, ultimele crâmpeie de viaţă dispar pentru a face loc unui bloc nou, unei noi aripi de spital, unui drum.

Şi cu asta s-a cam dus liniştea blocului meu! Avem un şantier sub ferestre, iar noul corp spitalicesc, aşa cum apare el în proiectele administraţiei, va „împunge” geamurile vechilor blocuri de pe strada Iza. Plus că, bomboana de pe colivă, drumul – care dublează practic strada cea veche – va trece pe sub nasul locatarilor lor. În rezumat: ne-au luat spaţiul verde, ne-au luat liniştea şi, nu în ultimul rând, ne-au luat bani din case. Da, da, ceea ce azi nu mai avem, era, până mai ieri, unul din argumentele tari invocate atunci când aveai de vândut un apartament în zonă. Altfel spus, oamenii pierd. Şi aşa îmi aduc aminte de primarul Ilie Bolojan care, recent, îi acuza pe proprietarii de pe strada Plevnei că şi-au supraevaluat casele ce urmează a face obiectul unor exproprieri. Valoare apartamentelor noastre se "taie" cu ordin de la Primărie şi nimeni nu zice nimic, la fel cum nimeni nu ne-a întrebat nimic atunci când s-au apucat să plănuiască noile construcţii.

În loc de concluzie, l-aş parafraza pe Papa Ioan Paul al II-lea care spunea că am ajuns să ridicăm tot mai multe spitale pentru a ne vindeca de stresul şi poluarea pe care noi înşine le-am adus în lume. Oare ăsta să fie sensul progresului? Merci, nu!

Ce e bine şi ce e rău?

Zilele trecute, pe o alee din Rogerius, am văzut o fetiţă hrănind nişte pui de pisică. Primul meu impuls a fost să merg să o avertizez că poate fi amendată pentru asta. Dar m-am oprit. Pur şi simplu nu am putut. Am rămas nemişcat să o privesc. Avea, pe o hârtie, câteva bucăţele de carne. Din tufiş au apărut imediat trei puişori de pisică, trei ghemotoace tărcate care au făcut să dispară „corpul delict” cât ai spune „miaaau”. Copila a aşteptat sfârşitul festinului, a ridicat pacheţelul de hârtie şi l-a dus la coş. I se putea citi în ochi bucuria de a fi făcut o faptă bună. Sufletul ei era tot numai un zâmbet iar zâmbetul acela îi înflorise pe chip.

De atunci mă tot gândesc la această întâmplare.

Îmi tot vine în minte ideea, ce mi-a fost insuflată încă din copilărie, că a hrăni pisicile fără stăpân, porumbeii cerului, câinii vagabonzi... oamenii sărmani, e o faptă bună, un gest meritoriu, o virtute creştină. Dar, în acelaşi timp, ceea ce ştiu eu contrazice „ordinea publică”, linia oficială adoptată de administraţia orădeană. Adică, să faci asta e o faptă rea, o culpă, un gest ce trebuie pedepsit.

Şi totuşi! O morală sănătoasă spune că a-ţi învăţa copilul să hrănească o fiinţă flămândă înseamnă să semeni în sufletul lui nobilele seminţe ale compasiunii, bunătăţii, altruismului şi omeniei.

De ce la noi e altfel? Dacă cineva se declară „deranjat” de câini, de pisici, de copaci... administraţia dă peste cap morala elementară? Poate un „deranjat” să schimbe binele în rău şi răul în bine? Nu, nu ar trebui să poată. Ceva nu e în regulă. Iată un alt semn; ne place mai mult un dig de beton decât malul Crişului acoperit cu iarbă şi copaci.

Sunt oraşe în lumea asta care au făcut din pisicile şi porumbeii lor simboluri vii şi atracţii turistice. La noi totul e altfel. Mai întâi câinii, acum porumbeii şi pisicile au devenit imanici publici ai stăpânirii. Mă întreb – da’ foarte serios – cine urmează?