Zilele trecute, pe o alee din Rogerius, am văzut o fetiţă
hrănind nişte pui de pisică. Primul meu impuls a fost să merg să o avertizez că
poate fi amendată pentru asta. Dar m-am oprit. Pur şi simplu nu am putut. Am
rămas nemişcat să o privesc. Avea, pe o hârtie, câteva bucăţele de carne. Din
tufiş au apărut imediat trei puişori de pisică, trei ghemotoace tărcate care au
făcut să dispară „corpul delict” cât ai spune „miaaau”. Copila a aşteptat
sfârşitul festinului, a ridicat pacheţelul de hârtie şi l-a dus la coş. I se
putea citi în ochi bucuria de a fi făcut o faptă bună. Sufletul ei era tot
numai un zâmbet iar zâmbetul acela îi înflorise pe chip.
De atunci mă tot gândesc la această întâmplare.
Îmi tot vine în minte ideea, ce mi-a fost insuflată încă
din copilărie, că a hrăni pisicile fără stăpân, porumbeii cerului, câinii
vagabonzi... oamenii sărmani, e o faptă bună, un gest meritoriu, o virtute
creştină. Dar, în acelaşi timp, ceea ce ştiu eu contrazice „ordinea publică”,
linia oficială adoptată de administraţia orădeană. Adică, să faci asta e o faptă rea, o
culpă, un gest ce trebuie pedepsit.
Şi totuşi! O
morală sănătoasă spune că a-ţi învăţa copilul să hrănească o fiinţă flămândă
înseamnă să semeni în sufletul lui nobilele seminţe ale compasiunii, bunătăţii,
altruismului şi omeniei.
De ce la noi e altfel? Dacă cineva se declară „deranjat”
de câini, de pisici, de copaci... administraţia dă peste cap morala elementară?
Poate un „deranjat” să schimbe binele în rău şi răul în bine? Nu, nu ar trebui
să poată. Ceva nu e în regulă. Iată un alt semn; ne place mai mult un dig de
beton decât malul Crişului acoperit cu iarbă şi copaci.
Sunt oraşe în lumea asta care au făcut din pisicile şi
porumbeii lor simboluri vii şi atracţii turistice. La noi totul e altfel. Mai întâi
câinii, acum porumbeii şi pisicile au devenit imanici publici ai stăpânirii. Mă
întreb – da’ foarte serios – cine urmează?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu