miercuri, 29 noiembrie 2017

NutriPork e protejat de statul paralel

Cred că n-am avut ce face. Fapt este că m-am dus la dezbaterea publică, organizată în sala mare a Prefecturii, în vederea reautorizării complexului zootehnic al NutriPork. Zic că n-am avut ce face fiindcă îmi pot imagina mii de moduri mai plăcute şi mai utile de a petrece o după-amiază decât să asist la un dialog al surzilor.

E clar, „părţile” sunt pe poziţii ireconciliabile. Oamenii s-au săturat de duhori, cer măsuri concrete şi, mai ales, imediate. Problema e că instituţiile statului sunt incapabile să răspundă celor mai elementare aşteptări ale celor care plătesc pentru ca angajaţii lor să îşi ia lefurile. Situaţia e de-a dreptul kafkiană. Nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Afli că autorizarea NutriPork depinde de o documentaţie făcută de o firmă „independentă” şi că Agenţia de Protecţie a Mediului Bihor nu are nimic altceva de făcut decât să zică „da”. Deci, cu alte cuvinte, dacă ai o problemă şi „tocmeşti” pe cine trebuie ca să îţi facă un dosar beton, poţi autoriza şi un abator... în centrul oraşului, cu vedere la populaţie! Agenţia e legată de mâini şi de picioare. Noi suntem legaţi de glie, de ţară, de stat, de toate neputinţele lui... Instituţiile, populate la greu cu pseudospecialişti, lucrează cu „materialul clientului”. Evident că le convine. De ce să îşi bată capul? Dacă dosarul e bun, nu au încotro, trebuie să elibereze autorizaţia. Nici o responsabilitate! Cui nu-i convine, n-are altă soluţie decât să o conteste decizia în instanţă. Pe cont propriu, pe banii lui... Statul, cum spuneam, paralel cu problemele noastre, nu se bagă. Ce treabă are el?

Altă dandana! L-am văzut şi l-am auzit pe viceprimarul Oradiei, Florin Birta, spunând adunării că el nu poate să închidă NutriPork. Ciudată afirmaţie. Adică, acum câteva luni, Primăria a putut să pună lacătul pe uşa unui club care „polua fonic”, deranjând câţiva vecini, dar azi nu poate face nimic împotriva „porcăriei” care supără câteva mii de locuitori din Oradea şi Sântandrei?!

Această neputinţă e o stare de fapt perpetuă în România. Instituţiile noastre sunt coloşi cu picioare de lut, populate de incompetenţi, somnolenţi, cinici, puşi pe căpătuială sau doar cu gândul la pensie, sinecurişti politici a căror unică ambiţie e să rămână „în picioare” şi după ce propta le trece în opoziţie. În aceste condiţii, atunci când de fapt nu poţi să rezolvi o cerere banală a cetăţenilor – care nu vor decât să îşi poată deschide ferestrele, fără ca apartamentul să le pută ca o cocină – mi se pare o ipocrizie montruoasă să te mai duci la servici. Pentru ce îţi iei banii, dacă nu poţi face nimic? De fapt, ce faci? Vorba aia veche; „Noi ne facem că muncim...”, pare azi mai valabilă ca niciodată. Mai mult chiar, cred că a devenit politică de stat. Când vezi atâta neputinţă şi atâta delăsare („Las’ că merge şi aşa”) nu poţi decât să fii perpelx că, cum, necum, statul ăsta mai funcţionează. Deşi, sincer, eu îl bănuiesc că funcţionează doar ca să ne paraziteze nouă existenţa. Orice s-ar spune, ţinând cont de aceste condiţii, e şi aceasta o mare realizare.

Şi ar mai fi un motiv pentru care a meritat deranjul. Să nu-i spun revelaţie, dar am aflat de ce dezbaterile publice sunt, aproape fără nici o excepţie, un monolog al funcţionarilor. De ce să mergi la un astfel de „eveniment” când, în loc de soluţii, nu primeşti decât vorbe goale? Readuşi în postura de cetăţeni de către participanţii care i-au întrebat dacă locuiesc şi ei în Oradea, trimişii diverselor instituţii au avut câteva vagi sclipiri de umanitate. Însă, amintindu-şi cine sunt şi de ce se află acolo, minunea n-a durat mult. La un moment dat, cineva a spus, sus şi tare, că, în relaţiile de serviciu, dumneaei nu e om şi nu-i miroase! E, cum s-ar spune, o maşinărie birocratică, un roboţel insensibil, o piesă într-un angrenaj „nesimţit”. Personajele adevăratului stat paralel suferă de autism cronic.

Dacă ar fi după mine aş coborî decizia mai aproape de cetăţean. Trebuie, cred eu, să depindă de primărie dacă, pe teritoriul ei administrativ, o afacere poate să existe sau nu. Răspunderea pentru o anume decizie trebuie să fie clară. Nu-ţi convine, nu-i mai votezi. Baiu-i tocmai că „plantele” din sera statului paralel nu vor să-şi piardă „locul sub soare”, nu sunt alese de noi, nu le putem trage la răspundere, având însă datoria de a le plăti lefurile.

Nu-i vina lui lui Pazurik (patronul complexului porcesc) că oraşul a crescut atât de mult încât primele case sunt la numai 800 de metri distanţă de fermă. Dar, e clar că porcii nu au ce căuta printre oameni. Mă rog, dacă nu cumva oamenii sunt ei înşişi „suine”. Afacerea trebuie relocată, dar fără a „exporta” poluare în altă parte şi cu implicarea reprezentanţilor statului, cei care au tot bătut monedă pe faptul că ultima lor dorinţă ar fi închiderea acestei afaceri. Ei, să-i vedem!

Deşi a fost circ şi, trebuie să recunosc, fostul ziarist palpita în mine, cineva m-a întrebat de ce am privirea tristă. Poate din deznădejde. Nu ştim cum „statul paralel” ne macină vieţile, precum două pietre de moară, şi nu vrem să credem că, pe bune, nu mai e nimic de făcut. Poate-i un blestem, poate e vina noastră, dar „e ceva putred în România”.


În loc de POST SCRIPTUM. V-a trecut vreodată prin cap că putoarea a devenit mai intensă în ultimii ani, de când copacii de pe teritoriul Oradiei sunt decimaţi fără milă? Ştiţi unde era „perdeaua forestieră”, invocată des în dezbatere, care păzea oraşul de duhorile porceşti? Acolo unde-i astăzi Parcul Industrial. Da, da, acolo erau câteva mii de arbori... Deci, mai gândiţi-vă!

luni, 27 noiembrie 2017

Bolojan activist pesedist

Ţin să fiu cât se poate de clar şi asta încă din capul locului; „Revoluţia fiscală” şi modificarea legilor justiţiei, iniţiate de PSD, mă scot din sărite. Însă, vreau să remarc că nici cu primarul Ilie Bolojan nu mi-e ruşine. Ca un veritabil politician ce este, după ce a exploatat partinic iniţiativele PSD, primarul Oradiei a intrat în jocul spoliator al alianţei de guvernare. Impozitele ne cresc cu 20% iar costul gigacaloriei sare şi el cu 15 lei!

E destul de greu să înţelegi ce are revoluţia lui Dragnea cu rezoluţia lui Bolojan?! Sau care o fi legătura dintre porcăria pe care a pus-o la cale alianţa PSD-ALDE şi creşterea asta fabuloasă a costurilor de întreţinere. Dacă alianţa la Putere a redus impozitele cu 6%, de ce birurile locale trebuie să crească cu douăzeci de procente? Nu e cam mare diferenţa? Până la urmă, înţeleg că Oradea va primi mai puţini bani de la Bucureşti şi că are nevoie de economiile noastre (care economii oare?) pentru a-şi continua mersul înainte. Dar, domnul primar trăieşte cumva cu impresia ca veniturile orădenilor chiar au crescut într-atât încât să primească cu aplauze soluţiile domniei sale? Mi-e foarte greu să cred că liderul PNL Bihor a „pus botul” la propaganda guvernamentală. Pur şi simplu pare indiferent la frustrările noastre. Ilie Bolojan are propria-i agendă, propriul plan de investiţii şi merge înainte, pe propriu-i drum, ca un buldozer de mare viteză, dând la o parte tot ceea ce nu se aliniază viziunii sale. Bun, bun, dar împotriva intereselor noastre?! Am mai spus-o (scris-o), acest mod de lucru, în care faci bine cetăţenilor, chiar şi în ciuda intereselor lor, e demn de practica politică a unui stăpân de colonie africană, nicidecum de maniera unui primar, zis şi liberal pe deasupra! Ca să revin. Eu (poate şi voi) nu simt că o duc (cu 20%) mai bine. Ei, şi de aici încolo nu numai PSD-ul e vinovat pentru asta. Are şi primarul, care ne-a aşternut aşa de frumos pentru 2018, responsabilitatea lui.

Asta înseamnă să profiţi de împrejurări! Ma întâi, plângi pe umărul orădeanului, făcând tapaj despre cât ne-a făcut PSD-ul viaţa de imposibilă, şi apoi mai iei o piele de pe cetăţean. Păi, dacă vremurile sunt grele, poate era momentul să o lăsăm mai moale. La vreme de restrişte, nici un om chibzuit nu se apucă să-şi ridice o casă nouă. Da, dar, pentru 2018, primarul nostru a promis 100 de proiecte şi (normal?!) noi trebuie să plătim ca lui să-i iasă cincinalul într-un singur an.

În plus, vorba cuiva de la USR, e uşor să fii mare edil când ai bani, greu e atunci când finanţele sunt pe sponci. Însă, soluţia nu e ca, în aceste circumstanţe, să creşti birurile. Sau nu ar trebui să fie... Primarul nostru ştie să facă mult şi bine (mă rog, e o figură de stil, binele e şi el discutabil) când are cu ce. Când dă de greu, se descurcă, mai ia o piele de pe noi. Şi iată-ne loviţi din toate părţile; şi de PSD şi de PNL. Încet, încet, Oradea tinde să devină un oraş minunat, un soi de utopie orwelliană, o lume „perfectă” în care vor locui doar cei care îşi vor mai putea permite. Nu e prea scump, domnule primar?

joi, 2 noiembrie 2017

Plânsul ultimei sălcii

Nu pot să mi-o iert! Chiar v-am crezut. Am avut naivitatea, impardonabilă, de a spera că, într-o criză de slăbiciune umană, v-aţi îndurat să lăsaţi în viaţă ultimul dintre zecile de copaci care existau, până mai ieri, pe malul stâng al Crişului Repede, în aval de primăria Oradiei.

Am crezut că vreo INSTITUŢIE s-a „sesizat” în legătură cu samavolnicia voastră şi, măcar în ultimul ceas, a oprit măcelul. Am sperat, ce prost sunt!, că, după potopul pe care l-aţi înscenat pentru a vă scufunda fărădelegile, v-a atins un moment de remuşcare. Ipocrită să fi fost, aş fi găsit-o acceptabilă, dacă datorită ei scăpa un copac. Şi peste toate astea, mărturisesc, sunt atât de vanitos încât am avut chiar şi o clipă de vagă mândrie. Clipă în care mi-am spus că „măcar atât am putut să fac, să salvez un copac”.

Dar, cum aţi fi putut voi, nişte domni fini, măcelarii de serviciu ai copacilor din acest oraş, să aveţi vreo tresărire de omenie şi să mă dezamăgiţi? L-aţi ras şi pe ăsta. Cu lama excavatorului, ca şi pe ceilalţi vreo 50. Ultimul copac care supravieţuise, ca vai de el, pe malul Crişului, nu mai este. Ce poţi să faci decât să constaţi, încă o dată, a câta oară?, că nu e loc unde corupţia, josnicia şi incompetenţa să nu poată ajunge.

Nu pot decât să vă mulţumesc. Mi-aţi reamintit, dureros ce-i drept, cât de hâdă e lumea voastră, lume în care nu vreau să trăiesc. Încă mă mai mir că vă rabdă pământul. Că părinţilor, soţiilor, copiilor voştri, nu le e ruşine de voi. Dar, mă gândesc că poate nu ştiu ce faceţi, din ce bani s-au ridicat vilele în care locuiesc, cum au fost cumpărate maşinile în care vă plimbaţi şi că, moale ca un burete, pâinea de pe masa voastră musteşte de sânge. Că de conştiinţa voastră m-am lămurit. Nu există! Când e vorba de bani, nici o milă nu aveţi.

Acum mă gândesc, cu groază, la ce o să vină. Mă tem că o să vă continuaţi „munca” de distrugere a Crişului Repede. Când binele e adormit, nimic nu mai poate sta în calea răului.

Mai sunt sălcii pe mal. Mai sunt bani de scufundat în lucrări fără noimă. Mai e destulă ignoranţă şi indiferenţă cât să vă puteţi face toate jocurile.

Ce ar mai fi? Mă tem că nu mai e speranţă. Şi nu sunt nici cuvinte. Cuvinte pentru a descrie cinismul vostru şi dezolarea mea. Dacă ar fi, ele ar trebui să aibă greutatea şi duritatea lamei de buldozer şi că cadă, toate, asupra voastră ca un blestem. Blestemul ăla pe care îl meritaţi, dar eu n-am puterea să îl rostesc.

Par(care)!?

Ar fi câteva observaţii care, cred eu, trebuie făcute în legătură cu iniţiativa primarului Ilie Bolojan privind ridicarea unei parcări supraterane, cu mai multe etaje, în curtea unui imobil din centrul oraşului, mai precis între străzile Aurel Lazăr şi Iosif Vulcan

Aş puncta, de la început, trei lucruri care mie mi se par cel puţin stridente:

-              Ce vor gândi oamenii din clădirea cu două etaje, veche de circa o sută de ani, când în faţa ferestrelor lor va „creşte” o structură, probabil în stil industrial? Desigur, nu au motive să privească cu prea mult optimism spre orizont.


-           Cum să-ţi treacă prin cap ca una din căile de acces spre parking sau din el, poate să fie poarta unui muzeu?! Este vorba de casa memorială „Iosif Vulcan”, cea pe strada cu acelaşi nume. Aşa s-o fi gândit primarul că trebuie să susţină cultura? Te pomeneşti că, la intrare, se vor da două bilete; unul pentru parcare, celălalt pentru muzeu. Chiar şi folclorul local se va îmbogăţi de pe urma acestei iniţiative cu expresia: „Afară muzeu, în curte ce vreau eu”. Mă şi mir că oamenii de cultură, mai ales cei de la instituţia în cauză, Direcţia judeţeană de profil, Consiliul Judeţean Bihor, în calitate de proprietar al muzeului, n-au sărit încă să-l urecheze pe ambiţiosul nostru primar.

-       Trebuie să nu prea înţelegi nimic din ceea ce înseamnă gândire strategică, dacă te ambiţionezi să construieşti parcări chiar în mijlocul oraşului. Exemple? Cea de pe străzile Tribunalului şi Independenţei, viitoarea parcare de pe locul fostului stadion Voinţa, cea care ar urma să fie construită în curtea primăriei şi, mă tem, lista va continua. Dacă nu eşti atât de nebun încât să îţi doreşti să sufoci de tot traficul din zona centrală, vei face un inel de parcări la limita exterioară a acesteia, nicidecum în inima ei. De acolo, până în centru, administraţia nu are decât să încurajeze şi să dezvolte alternative de trafic: bilete cu preţ redus pentru două staţii, maxi-taxi, biciclete, mă rog, soluţii sunt, nu e cazul să inventăm noi „oraşele inteligente”. Altfel, sub presiunea tot mai mare a creşterii traficului, iată, incurajat să dea năvală în centru, ctitoriile "epocii Bolojan" riscă să devină o serie de splendide şi inutile ruine.

Adeseori mi se întâmplă să-l văd, cu ochii minţii, pe primar ca şi pe un crud conducător de oşti. Mi-l imaginez având în faţa sa o hartă cu toate proprietăţile imobiliare ale Oradiei. Asemeni unui mare comandant, primarul vânează orice spaţiu verde, orice curte, orice colţişor liniştit, urmărind să îl cotropească, să îl folosească, să scoată un ban din el. Senzaţia mea e că acest război de înstăpânire (ca orice război) e unul inuman şi este purtat împotriva bunului simţ. Mă refer aici la ceea ce englezii numesc „common sense”. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că asta-i lipseşte cel mai mult administraţiei Bolojan, acest simţ al măsurii, acest bun simţ – în sensul cel mai nobil al expresiei, puţină aplecare spre estetica şi igiena locuirii unui oraş şi încă un dram de omenie.


Nu întotdeauna toate ideile măritului conducător sunt bune, nu toate merg, nu toate se pot face. Dar cine să-i spună şi cine să asculte?