Referendum pentru călăreţi!

Dacă nu-i cu supărare, am şi eu o întrebare: Mai credem că Mihai Viteazul a fost primul unificator al ţărilor române? Dacă da, ideea de a muta statuia voievodului, din centrul Oradiei, taman acum, în anul centenarului, este o cumplită impietate. Dacă nu, zic să nu ne mai încurcăm în detalii, să o dăm la topit! Aşa scăpăm mai ieftin. Scutim oraşul de toate cheltuielile pe care le implică această idee a primarului Bolojan.

Că veni vorba, n-a zis şi nici nu l-a întrebat nimeni cât ne costă astă „pohtă ce-a pohtit”?

Trebuie reamintit faptul că numai studiul, comandat de Primărie, ca argument pentru mutarea statuii, a costat 54.000 de lei (adică peste o jumătate de miliard de lei vechi!). Şi, nici până azi, nu ne-a spus nimeni de ce a fost nevoie ca oraşul, adică fiecare din noi, să suporte această plată? Poate pentru că, la asemenea arvună, arhitecţii bucureşteni n-au avut încotro decât să dea o soluţie favorabilă „clientului”.

Apoi, vă rog, mai treceţi la capitolul „cheltuieli” mutarea statuii. Calul de bronz n-o s-o ia singur din loc. Asta înseamnă să dai peste cap soculul monumentului, abia refăcut, şi bună parte din Piaţa Unirii, abia terminată. Chiar aşa! Sunt foarte curios ce se va întâmpla cu pavajul, prea fragil pentru o lucrare atât de scumpă, atunci când vor năvăli peste el utilajele necesare acestei translaţii. Va fi nevoie de macarale mari şi grele. Monumentul are opt tone! Să mai punem la socoteală şi costul mutării în sine. Plus, amenajarea noului spaţiu care ar urma să primească statuia ecvestră a domnitorului. Ah, şi să nu uit, dacă primarul ţine la soluţia pe care a prezentat-o deja, o să vedeţi, înfiptă, drept sub coada calului voievodal, silueta zveltă a monumentului închinat memoriei ostaşilor francezi căzuţi în România la vremea primului război mondial. Dar, de bună seamă, nu-i nimic nelalocul său în chestia asta. Că doar trăim în oraşul unde bustul scriitorului maghiar Szacsvay Imre se uită, fix, către posteriorul Reginei Maria.

Hai, să ne întoarcem la răboj! Trebuie musai să adăugăm pe listă costurile legate de noua statuie, proiectare, realizare, amplasare. Şi, în treacăt, pe un colţ de pagină, să notăm unele riscuri. Dacă nu iese bine? În ultimul timp, administraţia Bolojan n-a prea avut mână bună la proiecte artistice. Doar să amintesc aici povestea cu logo-ul oraşului ori cea a monumentului de la podul centenarului şi tot ar fi destul. Deci, cât ne va costa noul monument al Regelui Ferdinand? Dar deranjul, inerent, legat de instalarea sa? Alte parale, alte macarale. Ar mai fi o mică problemă. Din câte ştiu eu, nu dă prea bine în ochii bruxelezilor, ba chiar ar fi cam ilegal, să „umbli” la forma unor proiecte realizate cu finanţare europeană, vreme de... câţiva ani.

Aşa cum am mai scris, pot să înţeleg foarte bine că, la momentul în care a fost înălţat cavaler, Ilie Bolojan şi-a asumat o datorie de onoare faţă de Casa Regală. Ceea ce însă nu prea pot înţelege e de ce trebuie să plătească oraşul pentru datoriile lui?! Şi, dacă tot trebuie, cred că avem dreptul ca măcar să ştim cât ne costă? La leuţ!

Că am ajuns aici, aş îndrăzni să fac o propunere. E, poate, momentul să punem democraţia locală la lucru. Să avem un referendum! Să-i lăsăm pe orădeni să decidă dacă Mihai Viteazul trebuie să-i facă loc Regelui Ferdinand. Sau poate se va vota pentru Ladislau cel Sfânt. Inevitabil, într-o campanie, primarul va trebui să spună cât ne costă „toana” asta care, să fie clar, e numai a lui!

Cine ştie, poate, cu un ochi la incontestabilele realizări ale ultimilor zece ani şi cu mâna la portofel, orădenii vor decide că Ilie Bolojan a binemeritat, din partea comunităţii, să i se facă acest hatâr.

Până atunci, eu aş îndrăzni să pun pariu că, în Oradea, nu-i îndeajuns de multă democraţie şi nici destulă bărbăţie în Primărie pentru ca o astfel de consultare populară să aibă loc.

Podul lui Nae

Strălucit urmaş al lui Caţavencu, primarul nostru pare definitiv ataşat devizei: „Voi progresul cu orice preţ”. Mai nou, ctitorul şi-a pus în cap să trântească un punte pietonală, între podurile Decebal şi Carol.

Fatalitate, podul cel nou se „agaţă” de insuliţa aflată acolo pe Criş. Cum să nu îi treacă prin cap tocmai lui Bolojan să înfigă un pilon „al progresului” şi în această superbă oază de sălbăticie a Oradiei! Da, acolo sunt: raţe sălbatice, lebede, pescăruşi, lişiţe, ba chiar, după unii, şi o familie de brebi. E inutil să spun că mai toate aceste specii sunt ocrotite!

Inutil, pentru că oricum nu-i pasă nimănui. Nu poţi să te pui în faţa progresului, nu poţi sta de-a curmezişul planurilor acestui dom’ Nae al nostru.

Şi să vedeţi ce argument are! Cică podul ar fi necesar pentru a facilita accesul pietonal spre centrul comercial din zona străzii Şt. O. Iosif. Aşa păţeşti dacă nu eşti din Oradea şi ai cunoscut oraşul doar din maşină. Păi, de pe Sovata, până în zona comercială ridicată pe locul fostei uzine „Înfrăţirea”, pe jos, mănânci o pită! Este cât se poate de evident că-i mult mai bine să iei tramvaiul.

Chestia asta e ori trânteală, ori pură aflare în treabă, însă necesară, clar, nu e.

„Ca să-ţi dau adeverinţă am nevoie de hârtii”

Hotărât lucru, ţara asta e condusă de o adunătură de cretini.

Oficial, puterea susţine dezvoltarea economică, crearea de locuri de muncă, integrarea în activitatea profesională, bla-bla. Dar, dacă vrei să te angajezi, ai nevoie, nu de o adeverinţă medicală, ci de cel puţin două: una de la medicul de familie şi una de la cabinetul de medicină a muncii. De fapt, prima e o „trimitere” pentru a o putea obţine pe cea de a doua. 15+40=55 lei. La asta mai adăugaţi: drumurile, aşteptarea, timpul pierdut... Şi, evident, absurdul situaţiei.

Vorba lui Ioan Gyuri Pascu: „Aş face ordine’n stat, dar obertainerul mi-e spart”. Sau ca în „Mai bine cu coadă”, a lui Alexandru Andrieş: „Vrei hârtie? Asta-i foarte greu, să ştii! Ca să-ţi dau adeverinţă am nevoie de hârtii”.

Nu de crize moare economia, ci de birocraţie.

Ce sens o avea chestia asta? Să dea de lucru, bani, la cabinetele medicale, să producă hârtii, să eludeze eventuale responsabilităţi?

O fi şi idioţenia asta în programul de guvernare al PSD, că prea pare social-democrată? Adică, o să câştigi tu nişte bani, dar, înainte, trebuie să dai şi la alţii. Să mănânce şi gura lor, să circule banu’, să „curgă” impozitele!

Ah! Şi cireaşa de pe tort, bineînţeles că se poate „rezolva” şi fără adeverinţa medicului de familie, dacă ştii unde să te duci.

Guvernanţilor, zău aşa, nu sunteţi voi cam proşti?

Baroane, de trei ori... betoane!

Când zici „beton” e ceva de bine, e „tare”, e „cool”, e nemaipomenit. La noi... nu e cazul.

Citesc în presă că ministrul Apelor şi Pădurilor, Ioan Deneş, a călcat Oradea. O fi şi ăsta un fel de Viorica Vasilica, îmi spun. Cum să fii într-o asemenea funcţie şi să nu bagi de seamă că ai fost dus pe un şantier neterminat, dar despre care autorităţile zic că a fost „gata înainte de termen”. Cum se poate ca, într-un loc care arată ca o cazemată, şi să nu ţi se aprindă un beculeţ acolo, să nu ţi se răzvrătească un pitic pe creier care să-ţi urle în urechi: „Betooon, betooon, prea mult beton!”. Sau, fiindcă e ministrul la Ape şi Păduri, domnia sa nu vede decât apele, respectiv pădurile, acolo unde sunt ori nu... mai sunt? Malul stâng al Crişului, de la Primărie în jos, e o mizerie, o bătaie de joc, un loc la fel de steril ca betonul din minţile celor care l-au turnat. Dubii? Căutaţi pozele sau, mai bine, mergeţi la locul crimei şi, dacă n-o să vă înfioare... păi, atunci sunteţi tare. Beton!

Şi citesc, cu groază, că şeful ABA Crişuri, Sorin Guler, anunţă „continuarea lucrărilor în amonte de podul Sf. Ladislau, pe malul drept”. Adică în zona de luncă, pe unul din puţinele spaţii verzi rămase în inima Oradiei?! Ce? Beton! Ce-ar putea fi, voi nu ştiţi altceva. Betonul e linia orizontului vostru, e materia primordială din care sunteţi făcuţi şi din care v-aţi zidit sufletele. Băgaţi, băieţi, că asta e tot ce puteţi!

Alt beton! Hora Centenarului. Ce a promis Ilie Bolojan că va face pe podul cu acelaşi nume şi ce ne propune azi Primăria?! Şase siluete, precum nişte transformerşi, care – evident – nu pot fi decât din beton, un suport pentru o cisternă care lipseşte, un monument industrial menit să omagieze „evenimentul istoric”, până la urmă o bătaie de joc la adresa Centenarului. Nu pot să nu mă întreb: cine a ales, cine a avizat, cine poate să vrea aşa ceva în Oradea? Pe bune, dacă acum o sută de ani voi aţi fi făcut oraşul ăsta, azi nu aveam ce arăta lumii. Beton! Mda, în Oradea nici că se putea altfel, nici că se putea mai bine. Ăsta e materialul nobil al inimilor voastre şi esenţa patriotismului de care sunteţi capabili.

Beton, beton, beton! De trei ori beton, de o mie de ori beton, pentru ca „ei” să câştige şi noi să pierdem. Să pierdem până şi ultimul copac, până şi ultimul coronament care să tulbure linia gri a orizontului lor sufletesc.

P.S. Că veni vorba, dacă, prin noul Regulament al spaţiilor verzi, Primăria dă în sarcina asociaţiilor de locatari îngrijirea acestor zone din vecinătatea blocurilor (toate cheltuielile aferente revenind, cum altfel?!, în sarcina celor care locuiesc la bloc) n-ar fi mai simplu să acoperim şi aceste spaţii cu BE-TON? Ar fi, cum se spune, în spiritul epocii de beton în care trăim.

Fuck the system! Sistemul medical

Am o vârstă şi sunt mai bine de zece ani de când nu mi-am mai făcut analize medicale. Unele evenimente tragice, petrecute în jurul meu, mi-au dat de gândit. Zis şi făcut! Mă prezint la medicul de familie şi cer „un set de analize complete”, ce-o crede el de cuviinţă.

De la cabinet, fuga la laborator. Doamna de după tejghea se uită la mine ca la un copil născut prematur şi zice: „Analize gratuite doar în luna octombrie”. Socotesc în minte: august, septembrie... „Păi, până să vedeţi voi dacă sufăr de oarece, pot să crăp de o mie de ori”! Iau decizia cât ai duce mâna la buzunar.

130 de lei, zice femeia şi, de aici încolo, lucrurile merg aţă. Analizele vin prin email. Rezultatele sunt bune, har Domnului! Mă rog, o bagatelă acolo. Tratament naturist, o lună. „Nu se compensează”, sunt informat la farmacie. „Bine că-i numai atât”. Duc mâna la buzunar, fără să ezit. Ce nu face omul pentru sănătatea lui!

Cum, de ceva vreme, rândurile cărţilor şi ale ziarelor tind să se transforme în şiruri lungi de oiţe sure ce merg, în şir, prin zăpadă, mi-am spus că, dacă tot am început să dau bani la medici, ar nevoie şi de o consultaţie oftalmologică. Şi, iată-mă, sunt, de două zile, fericitul proprietar al unei perechi de ochelari. „Pentru scris şi citit”. Consultaţie, ramă, lentile... Alţi bani, altă distracţie.

Una peste alta, raidul prin sistemul de sănătate, cu toate consecinţele lui, m-a costat 900 de lei. E mult pentru că e jumătate din salariul meu.

Socotesc şi îmi vine să vorbesc singur. De parcă aş discuta cu dna ministru. „Sunt 30 de ani de când cotizez la sistemul asigurărilor pentru sănătate. În tot acest timp nu am cerut un algocalmin şi acum, când era să am nevoie de nişte firfirei acolo, cât să simt că sistemul nu mă lasă la greu, canci”!

Nu sunt unul din acele cazuri dramatice. Nu am avut nevoie de o operaţie grea la Viena. Sunt un pacient banal şi, îmi pare, un cotizant idiot. Sunt şi frustrat pe deasupra! Mă simt, încă o dată, tras pe sfoară de sistemul ăsta al vostru şi mi se pare că-i profund nedrept ce mi se întâmplă.

Nu am speranţe că povestea asta va schimba ceva. Se întâmplă lucruri mult, mult, mai grave în ţara noastră şi tot nu s-a schimbat nimic. Am scris doar ca să se ştie. Ca să ştiţi că vi se poate întâmpla şi vouă, că suntem o ţară de fraieri.

„Naţionalizarea” ariilor protejate, o perspectivă politică

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.75/2018 ia organizaţiilor neguvernamentale de mediu custodia sau, după caz, dreptul de a administra ariile naturale protejate din România. S-a mai vorbit despre acest subiect, însă, cred eu, nu destul.

Într-o scurtă trecere în revistă a celor întâmplate până acum, trebuie spus că, în urmă cu vreo zece ani, Statul nu a vrut sau nu a putut să îşi asume răspunderea pentru aceste arii protejate. A cedat această sarcină ONG-urilor, însă, atenţie!, cu condiţia ca acestea să nu-i pretindă niciun ban. Atunci, o mână de entuziaşti s-a apucat să facă proiecte, să caute finanţatori, să găsească soluţii pentru ocrotirea acestui patrimoniu de inestimabilă valoare care este natura sălbatică. Azi, în România, din cele peste 900 de arii naturale protejate care există, 500 nu au încă niciun stăpân. În loc să se ocupe de acestea, să demonstreze că, în competiţie cu zona neguvernamentală, el poate fi un mai bun administrator, Statul a socotit că e mai bine să şteargă cu buretele munca a sute de oameni. Ia, se poate spune, de-a gata şi pe de-a moaca, tot ceea ce ONG-urile au construit. Luni de muncă fără salarii, discuţii – uneori aprinse – cu administraţiile locale, dezvoltare turistică, punerea „pe hartă” a unor zone uitate de Dumnezeu şi, cel mai important, un real respect pentru valorile naturale, toate acestea la un loc nu fac cât acest nou „capriciu” al Puterii de la Bucureşti.

Dincolo de mizele cele mai evidente, libertatea de a construi oricum, oricât şi oriunde în siturile protejate, exploatarea lemnului, vânătoare, microhidrocentrale, drumuri construite fără altă noimă decât cheltuirea banului public etc., eu tind să cred că OUG 75/2018 are şi o miză politică, una chiar mult mai mare decât aceea de a pompa bani la partid prin tăierea pădurilor. Campania pentru salvarea Roşiei Montane a dovedit că subiectele legate de patrimoniu – natural sau material – pot cataliza mulţimi şi energii impresionante. În lipsa unor organizaţii politice apte să mobilizeze cetăţenii până în apropierea acelei mase critice necesare schimbării, ONG-urile de mediu erau singurele organizaţii cu un astfel de potenţial. Iată de ce ele trebuie puse, repede şi fără drept de apel, pe butuci. Să nu uităm aici şi faptul că dosarul Roşiei Montane e încă deschis. Lovitura dată de Executiv acestei zone a societăţii civile poate fi înţeleasă şi în contextul mai larg al unor măsuri similare, la fel de grave, puse deja în aplicare prin Rusia, Turcia sau Ungaria. Ca să fie şi mai clar cât de politizat e deja acest rapt ordinar, merită menţionat faptul că structura care urmează să preia cele aproape o mie de arii protejate (ANAMP) are 11 angajaţi, din care – spun ecologiştii – niciunul nu a mai lucrat în acest domeniu.

În România zilelor noastre, Statul încearcă să-şi pună amprenta asupra producţiilor cinematografice (vezi Ordonanţa, la fel de samavolnică, prin care Ministerul Culturii îşi vâră politrucii în diverse zone ale creaţiei artistice), Ministerul de Interne inventează „pricini”, mergând până la a comite acte de adevărată poliţie politică, în scopul de a scoate din circulaţie un automobil ce purta un mesaj deranjant pentru partidul de la putere, iar ONG-urile de mediu sunt scoase din joc de interesele celor care ştiu că n-a mai rămas nimic de furat, nimic în afară de comorile păstrate în ariile naturale.

Nu simţiţi că vă apucă sufocarea?

Case la aţă

Am tot ezitat până să scriu rândurile de mai jos. Mi-am luat inima-n dinţi, fiindcă subiectul a stârnit deja multe discuţii şi, mai ales, fiindcă m-am simţit provocat de unii care, iată, se pricep şi la natură şi la arhitectură. Pe scurt, sunt experţi în orice, dacă vine vorba să fie avocaţi ai diavolului. Pardon, ai primarului.

O zic din capul locului; trebuie să suferi de o oarecare nelinişte meta-psihică pentru a ajunge să îţi doreşti să vezi casele oraşului aliniate perfect, pe verticală şi pe orizontală.

Oradea nu s-a construit într-o zi. Imaginea de azi a oraşului nostru este rezultatul unei evoluţii urbanistice de peste o sută de ani. Ceea ce vedem astăzi este un joc de forme, volume şi înălţimi care dau identitate peisajului local. Siluetele diverse ale clădirilor oraşului apar în imagini care îi promovează identitatea specifică. Dar, vai!, toate astea nu mai corespund cu viziunea edilului.

Ghinion! Al nostru, al lui... Sunt câteva locuri în Oradea unde e practic imposibil să aduci clădirile  la acelaşi regim de înălţime, fără a împieta grav asupra peisajului. În plus, nu orădenii ci administraţia locală a emis, mai ales în ultimii ani, avize de construcţie pentru mai multe „bloculeţe” răsărite în zona centrală. Să ridici, cu trei niveluri, căsuţa de alături sau să demolezi hardughia cea nouă? Asta da dilemă urbanistică!

Cineva invoca modelul german. Sunt, în ţara ordinii şi a disciplinei, destui arhitecţi care spun că măsura „nivelării” faţadelor a adus grave prejudicii de imagine unor oraşe şi că, una peste alta, daunele sunt mai mari decât avantajele. Sunt chiar şi cazuri în care vechile clădiri au fost readuse la forma iniţială, fiindcă s-a constatat că noul „amablaj” leza privirea şi bunul simţ.

Nu prea înţeleg nici cum vine în chestiune discuţia cum că ideea primarului ar fi o măsură „civilizatoare”? De când Patul lui Procust, fie el şi aplicat clădirilor, e altceva decât o formă de spuliciu, o barbarie fără de seamăn? Nu pot să nu mă întreb, s-a făcut un studiu de arhitectură care să stea la baza acestui vot? S-au făcut nişte calcule? Nu toate clădirile au o structură care să suporte încă unul sau două etaje.

Şi, până la urmă, ce vină au proprietarii că au cumpărat ori au moştenit o casă mai mică sau mai mare decât cea de alături? Acum ceva vreme, au fost ameninţaţi cu amenzi, impozite mărite, dacă nu îşi renovează faţadele. Unii chiar au făcut-o. Nu şi-au plătit încă datoriile şi se văd puşi în situaţia de a face rost de alţi bani pentru a se conforma noii viziuni a dlui Bolojan. Mie chestia asta îmi cam miroase a asalt imobiliar. Altfel spus, îi frecăm pe proprietarii din centru până se satură şi pleacă. Ar fi de văzut cine cumpără. De altfel, primarul a spus-o nu o dată; „Nu-ţi permiţi să locuieşti în centru, mută-te”! Casa bunicilor, casa copilăriei sau pur şi simplu casa ta nu sunt, se pare, argumente pentru Ilie Bolojan. Mărirea impozitului cu 50% pentru imobilele aflate „în cuplă”, votată recent de Consiliul Local Oradea, e o lovitură pentru mulţi orădeni şi pare un indiciu credibil către ideea că, în cele din urmă, totul se reduce la bani. Plăteşti, bine pentru buget. Pleci, şi mai bine! Pentru cine?

Mă tot mir că „specialiştii”, arhitecţi, experţi în patrimoniu, urbanişti... marii iubitori ai Oradiei, desigur cu câteva onorabile excepţii – şi mă grăbesc să fac aici o reverenţă faţă de textul lui Mircea Jacan – specialiştii, deci, tac?! S-au dedulcit chiar toţi la comenzile primăriei?

Şi totuşi, cineva ar trebui să-l mai şi oprească, cineva ar trebui să-l poată lua la rost: „Domnule primar, ce faceţi cu oraşul acesta”? Altfel, mă tem, la pasul următor ni se vor croi uniforme.

Invazia greierilor şi sensul progresului

Mama locuieşte de aproape 50 de ani în acelaşi bloc, pe strada Iza, undeva în spatele Spitalului Municipal. Acolo am crescut şi eu. De-a lungul timpului, ne-au călcat tot felul de „musafiri”, mai mult sau mai puţin plăcuţi, mai mult sau mai puţin doriţi: pisici, lilieci, porumbei... plus jivinele pe care le-am dus acasă. De câteva zile, mama a început să primească altfel de oaspeţi, cum n-a mai avut niciodată. Ne confruntăm cu o invazie a greierilor. Micii „emigranţi” cântători au ajuns în balcon, în camera mare sau au fost găsiţi, bine ascunşi, printre iţele unui mop uscat.

De ce se întâmplă toate astea? Cum se face că suntem victimele unui fenomen fără precedent în ultima jumătate de secol? Foarte simplu; migraţia greierilor coincide cu distrugerea definitivă (şi, evident, iremediabilă!) a vechiului parc ce aparţinea Spitalului Municipal. Rămaşi fără un loc pe pământ, bieţii greieraşi au ajuns să îşi caute o ascunzătoare prin casele oamenilor.

Atunci când au fost construite, Spitalul Municipal şi blocurile cele vechi din imediata lui vecinătate se aflau în mijlocul unei adevărate oaze de verdeaţă. Acolo unde se află astăzi „Orăşelul copiilor” a fost cândva un lac, cu peşti, broaşte, gâşte şi raţe. Pe acest loc sălbatic s-au făcut parcul şi grădina spitalului. Grădina avea cândva sere, alei destinate plimbării şi refacerii celor bolnavi şi multă, multă, vegetaţie. „Curtea spitalului” a fost locul de joacă al copilăriei mele. E, deci, uşor de înţeles de ce, de câte ori îmi arunc acum ochii pe fereastra locuinţei în care am copilărit, mă cuprinde o tristă nostalgie.

Acest loc minunat a fost „consumat”, bucată cu bucată, de monstrul progresului. Lacul şi toată lumea lui sălbatică au dispărut demult. Nici „Orăşelul” nu mai e ce a fost, i-a rămas prea puţin spaţiu verde. În „curte”, s-au construit, pe rând, o biserică şi un market. Abia dacă mai rămăsese un petec de verdeaţă, pe care câţiva copaci, răniţi grav de toate lucrările făcute de-a lungul anilor, luptau să trăiască. Jur împrejurul ultimei insule de verdeaţă au răsărit... locuri de parcare. Acum, ultimele crâmpeie de viaţă dispar pentru a face loc unui bloc nou, unei noi aripi de spital, unui drum.

Şi cu asta s-a cam dus liniştea blocului meu! Avem un şantier sub ferestre, iar noul corp spitalicesc, aşa cum apare el în proiectele administraţiei, va „împunge” geamurile vechilor blocuri de pe strada Iza. Plus că, bomboana de pe colivă, drumul – care dublează practic strada cea veche – va trece pe sub nasul locatarilor lor. În rezumat: ne-au luat spaţiul verde, ne-au luat liniştea şi, nu în ultimul rând, ne-au luat bani din case. Da, da, ceea ce azi nu mai avem, era, până mai ieri, unul din argumentele tari invocate atunci când aveai de vândut un apartament în zonă. Altfel spus, oamenii pierd. Şi aşa îmi aduc aminte de primarul Ilie Bolojan care, recent, îi acuza pe proprietarii de pe strada Plevnei că şi-au supraevaluat casele ce urmează a face obiectul unor exproprieri. Valoare apartamentelor noastre se "taie" cu ordin de la Primărie şi nimeni nu zice nimic, la fel cum nimeni nu ne-a întrebat nimic atunci când s-au apucat să plănuiască noile construcţii.

În loc de concluzie, l-aş parafraza pe Papa Ioan Paul al II-lea care spunea că am ajuns să ridicăm tot mai multe spitale pentru a ne vindeca de stresul şi poluarea pe care noi înşine le-am adus în lume. Oare ăsta să fie sensul progresului? Merci, nu!

Ce e bine şi ce e rău?

Zilele trecute, pe o alee din Rogerius, am văzut o fetiţă hrănind nişte pui de pisică. Primul meu impuls a fost să merg să o avertizez că poate fi amendată pentru asta. Dar m-am oprit. Pur şi simplu nu am putut. Am rămas nemişcat să o privesc. Avea, pe o hârtie, câteva bucăţele de carne. Din tufiş au apărut imediat trei puişori de pisică, trei ghemotoace tărcate care au făcut să dispară „corpul delict” cât ai spune „miaaau”. Copila a aşteptat sfârşitul festinului, a ridicat pacheţelul de hârtie şi l-a dus la coş. I se putea citi în ochi bucuria de a fi făcut o faptă bună. Sufletul ei era tot numai un zâmbet iar zâmbetul acela îi înflorise pe chip.

De atunci mă tot gândesc la această întâmplare.

Îmi tot vine în minte ideea, ce mi-a fost insuflată încă din copilărie, că a hrăni pisicile fără stăpân, porumbeii cerului, câinii vagabonzi... oamenii sărmani, e o faptă bună, un gest meritoriu, o virtute creştină. Dar, în acelaşi timp, ceea ce ştiu eu contrazice „ordinea publică”, linia oficială adoptată de administraţia orădeană. Adică, să faci asta e o faptă rea, o culpă, un gest ce trebuie pedepsit.

Şi totuşi! O morală sănătoasă spune că a-ţi învăţa copilul să hrănească o fiinţă flămândă înseamnă să semeni în sufletul lui nobilele seminţe ale compasiunii, bunătăţii, altruismului şi omeniei.

De ce la noi e altfel? Dacă cineva se declară „deranjat” de câini, de pisici, de copaci... administraţia dă peste cap morala elementară? Poate un „deranjat” să schimbe binele în rău şi răul în bine? Nu, nu ar trebui să poată. Ceva nu e în regulă. Iată un alt semn; ne place mai mult un dig de beton decât malul Crişului acoperit cu iarbă şi copaci.

Sunt oraşe în lumea asta care au făcut din pisicile şi porumbeii lor simboluri vii şi atracţii turistice. La noi totul e altfel. Mai întâi câinii, acum porumbeii şi pisicile au devenit imanici publici ai stăpânirii. Mă întreb – da’ foarte serios – cine urmează?

Salutări din Costa Rica!

„S-a votat Codu’ Penal”. Nu pot să nu mă gândesc la albumul omonim a lui Vali Stelian şi, mai ales, la piesa, „Vom fi ce-am fost (Dar nu mai mult decât atât)”. Ascultaţi discul. A apărut în 1993 şi, cât de trist, pare azi premonitoriu.

Dincolo de procesele de conştiinţă pe care ar trebui să ni le facem fiecare, nu pot să nu mă întreb unde e #rezist? De ce, astă iarnă, au ieşit în stradă sute de mii de oameni, care au speriat Puterea, şi astăzi, în marile pieţe ale marilor oraşe, e linişte?

Lipsa de reacţie a societăţii ne descalifică. Dacă tăcem acum, s-ar putea ca, pentru o lungă perioadă de timp, să nu mai avem ocazia, poate nici dreptul, de a ne striga nemulţumirea.

Îmi vin în minte, fără să vreau, întrebări aiurea. „Oare cei care protestau astă iarnă chiar ştiau de ce sunt acolo?” Înainte să mă înjuraţi, să ziceţi că sunt pesedist, faceţi un simplu exerciţiu de logică. Încercaţi voi să răspundeţi la următoarea întrebare. Dacă au ieşit atunci, de ce nu ies şi acum? Acum, când situaţia e şi mai gravă. Codul Penal n-a „trecut” prin Guvern, ci prin Parlament. Adică, „aleşii noştri” l-au votat. Aleşii noştri au făcut LEGE din hulita Ordonanţă 13. Un guvern - o mână de funcţionari numiţi - e mai greu de strâns cu uşa. Aleşii noştri ar trebui să ne fie mai mai la îndemână, nu? Concluzia mea, cât de poate de tristă, e că, de fapt, nu vrem. Nu vrem destul.

Mi-e greu să scriu asta, dar #rezist pare că s-a fâsâit. În România nicio revoltă nu durează destul ca să producă schimbarea. Cumva suntem, cât de trist!, cam pe unde eram acum trezeci şi ceva de ani. Dacă vrei să munceşti pe brânci şi să fii respectat ca cetăţean, eventual să îşi faci vocea auzită, plecatul din ţară pare că a rămas singura soluţie.

Astă iarnă, ne-am încordat către ei. „Ei” s-au făcut că cedează. Ne-au dus cu vorba, au împachetat altfel „aceeaşi mizerie”, iar noi am lăsat-o blată. Între timp ne-am „prins” cumva că nu există soluţii colective. În „Ultima ispită a lui Iisus”, Kazantzakis pune în gura lui Iuda o replică sfâşietoare: „Crezi că poţi mântui lumea? Nu de poţi mântui decât pe tine însuţi”. Nu putem, poate pentru că, în România, nu există suficientă solidaritate socială. Aşa că, la fel ca în vremea „aia”, am luat din nou viaţa pe cont propriu. Cei mai buni dintre noi, în special cei tineri, (ei intuiesc perfect sensul lui „No future”) se duc. Noi, restul... Ce să facem? Ne pregătim să plecăm în vacanţă. Doar nu o să sticăm sfântu’ concediu pentru că Dragnea s-a scos de la puşcărie?

Nu vreau să fiu nedrept. Sigur, există şi o minoritate de oameni scuzabili, mult prea ocupaţi să trăiască. Vorba aia: „Întâi să trăieşti, apoi să filosofezi” a devenit o axiomă a capitalismului românesc. Supravieţuirea e, pentru mulţi, dintre noi ocupaţie de bază dar şi artă de prim rang. Măiestrie, ce mai! Ăştia trag la galere (nu cred că exagerez) să o scoată cumva la capăt, în mod cinstit. Să îşi plătească impozitele şi să le rămână atât cât să mai poată trăi de la o lună la alta. Ei sunt atât de „mâncaţi” de viaţă încât n-au nici timp şi, mai ales, nici energie să mai facă ceva. De fapt, fac. Fac compromisuri, închipuindu-şi că nu e prea târziu şi că vor #rezista mai târziu. Clar, înjuratul la televizor nu se pune. De-acasă nu schimbi nimic.

Aici am ajuns. Rezistă fiecare în felul său. Scapă cine (cum) poate. Sau, cum spunea un prieten, acum mai bine de 30 de ani, parafazându-l pe Darvin; „Cine nu se adaptează piere. Sau fuge în occident”. Noul vicleşug al sistemului e să te facă să crezi că „nomenclatura” e o castă deschisă. Că, dacă te porţi cum trebuie, există şi pentru tine o portiţă, un colţişor de masă, un „blid” de la stat. Trebuie doar să nu faci scandal şi să te dai cu... Puterea. Cred că, pe undeva, în mintea fiecărui român a fost sădită ideea, perversă şi perfidă în egală măsură, că nu e bine să se pună cu sistemul. Mai cred că fiecare speră, laş, că măcar o părticică din raţia lui de supravieţuire va depinde, într-o zi, de sistem. Oare aşa arată „comunismul cu faţă umană”?

Nu ştiu, dar asta-i situaţia. Azi, cei putred de corupţi aleg calea „exilului”, sperând şi ei, îndreptăţit după cum merg lucrurile, că într-o zi se vor întoarce eroi. Noi, cei care, prin tăcere putem spune că ne-am făcut complicii celor care ne-au făcut viaţa şi ţara amare, am pleca, însă fără gândul dea ne mai întoarce vreodată.

În context, întrebarea ar putea să pară prostească, dar, totuşi, pe mâna cui va rămâne ţara asta? Sau, mai aplicat dacă vreţi; După ce plec, cine o să-i plătească pensia mamei mele? Păi, vor rămâne cei cu coloana supraelastică, să tragă la jug, şi hoţii, să profite din plin de munca lor şi sistemul impunităţilor, pe care, atât de dibaci, l-au croit pentru ei înşişi.

Păcat. „Păcat de sângele vărsat”.

Imperator Bolojan al II-lea Vespasian

Vestea cea bună e că primarul nostru n-are probleme cu prostata. Vestea cea proastă e că toalete publice din centrul Oradiei vor fi închise.

S-ar spune că „cineva acolo sus...” nu vrea să priceapă că toaletele şi apa caldă reprezintă câteva dintre elemente esenţiale ale unei societăţi civilizate. Romanii, în antichitate, arabii în timpul evului mediu „întunecat”, treceau drept popoare civilizate pentru că, prin comparaţie cu ceilalţi, aveau băi cu apă caldă şi toalete publice.

Mi-e greu să cred că ideea de a face gratuit accesul în WC-urile Oradiei, pusă în aplicare de administraţie acum un an, a fost o neghiobie sau un populism... de rahat. Cum să acorzi acces gratuit la toaletele publice ale Oradiei, pentru ca apoi să le declari falimentare, numai bune de a fi pus lacătul pe ele?! Şi, până una alta, ce să înţelegi din afirmaţia conform căreia administraţia nu ar fi capabilă să întreţină budele din propria-i ogradă? Păi, dacă de atâta nu sunt în stare...

Întreb, dacă eşti în inima unui parc, sa zicem în 1 Decembrie sau în Libertăţii, şi te taie... Ce faci, unde fugi? Primul local e hăăăt departe. Dacă ai o vârstă sau un copil mic? Mai ales, în acest din urmă caz, ce faci, dai iama cu ăla micu’ într-o crâşmă, unde, din punct de vedere legal, odrasla-ţi n-are ce căuta?!

Ce oraş turistic vrem să fim? Îmi amintesc că, acum vreo 20 de ani, în Luxemburg, găseai toalete publice la tot pasul. Niste OZN-uri, nu alta!

Oare chiar patronii din Oradea vor fi de acord să îşi deschidă localurile pentru ca trecătorii să îşi satisfacă acolo nevoile cele fireşti? De data asta, contra cost, desigur! Orice idee despre eventuale creşteri de vânzări e, cred, iluzorie. Dacă n-ai bani, nu stai la masă. În plus, deschiderea WC-urilor din localuri către „publicul larg” înseamnă, implicit, şi costuri mai mari de întreţinere. Şi, nu vreau să comit o nedreptate, dar cine a trecut măcar o dată pe la o toaletă publică trebuie să fi observat că „clientela” acestor stabilimente nu e selectată din floarea societăţii. Le va plăcea cârciumarilor ce au afacerile în zona centrală şi clienţilor lor să-şi bea cafeluţa în timp ce printre mese se vor perinda homeleşi, pirande, navetişti năduşiţi, mă rog, oameni veniţi de departe cu trebi la oraş? Unde mai pui că aceşti „bani curaţi” vor trebui să se regăsească în actele acelor localuri. Vorba aia: „Alţi bani, altă distracţie”! Şi ar mai fi ceva. În aceste condiţii, poate domnul Bolojan să-i oblige pe patroni să îşi transforme WC-urile în toalete publice?

Previzibil, după punerea în aplicare a acestei măsuri, o plimbare prin oraş va deveni mai plină de "surprize". Una peste alta, decizia asta mi se pare... de căcat. Dacă împăratul Vespasian a stors „bani fără miros” din budele Romei, primarul nostru ce-o vrea să facă? Oricât ar părea de absurd, sunt semne că „unii” vor să treacă budele publice ale Oradiei în propriul patrimoniu imobiliar. Ia s-o vedem şi pe asta!

Cazul şi Viteazu’

Citesc şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. Ce-i drept, nu-i pentru prima oară când Ilie Bolojan mă pune într-o astfel de situaţie. Să fie oare adevărat? Primarul Oradiei a decis să aloce 54.000 de lei, adică 540 de milioane de lei vechi sau, ca să fie mai clar, peste jumătate de miliard!, pentru un studiu, profesionist, care să-i ofere noi argumente în vederea relocării statuii lui Mihai Viteazul, aflată încă în Piaţa Unirii din centrul Oradiei.

Fără discuţie, una din cele mai pregnante calităţi ale primarului e tenacitatea. Nu renunţă niciodată, nici chiar atunci când pare că a făcut-o. Meciul ăsta, al statuilor, Mihai sau Ferdinand?, părea jucat. Ne-am înşelat!

Problema e că „toana” asta de primar ne costă ceva. Oare toate-s făcute în Oradea? Oare banii noştri nu merită ceva mai mult respect, o mai bună chiverniseală? Înţeleg să plăteşti, cât face, pentru un studiu care să susţină proiectul unei şosele sau să evalueze importanţa realizării unei parcări, dar pentru un moft sau pentru o promisiune făcută – probabil – în nume propriu, Casei Regale, găsesc că a cam mult. Poate chiar prea mult!

Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că banii ăştia, mulţi, puţini, câţi or fi ei, nu-i dă primarul Bolojan din buzunarul lui, ci tot de la bugetul local, adică tot din banii noştri, se dau.

Ah, şi ar mai fi un amănunt! Sigur, după cum ştim, domnia sa nu e încurcă în aşa ceva. Am stabilit doar că e un tip de o rară tenacitate. Dar, totuşi. I-a întrebat Ilie Bolojan pe orădeni care statuie ar fi mai potrivită pentru a trona în centrul oraşului lor? Că, dacă ar fi după mintea mea, eu aş opta pentru întemeietorul urbei, Regele Ladislau. Hai să trecem şi peste asta şi să observăm, dacă mai avem curajul necesar, că a „marca” inima unui oraş după bunul tău plac e un alt fel de abuz, unul de proporţii... istorice.

Sigur, nu pentru asta o să-l salte DNA-ul, dar, tocmai de aceea, Ilie Bolojan are toate şansele să rămână în istorie ca primarul ce lucra sub deviza: „Pohta ce-am poftit”. Foarte potrivit!

Lovitură de... scenă

 Rar mai avem parte, pe meschina noastră scenă politică locală, de câte un spectacol care să merite o cronică de eveniment. Astăzi s-a întâmplat. Liberalul Cornel Borza a spart baricada Opoziţiei, care condiţiona votul asupra Bugetului judeţean de o împărţire echitabilă a „ciolanului”. În treacăt fie spus, aşa ceva nu s-a mai văzut. Cum să dai, în mod egal, bani către primăriile de la putere şi din opoziţie?! Ar fi un profund afront adus democraţiei noastre, care nu mai e tânără, dar tot originală a rămas. Liberalii ar trebui să ştie asta. Nu a trecut chiar atât de mult timp de când erau ei la butoanele judeţului.

Partea cea mai amuzantă a poveştii e felul în care vajnicii lideri liberali, Bolojan şi Avrigeanu, au „reperat” onoarea partidului. Să-l vezi pe preşedintele PNL Bihor într-o dispoziţie atât de compasivă e lucru foarte rar. Mai rar decât o cometă sau decât un compromis, pe orice subiect, venit dinspre Primărie. Şefii filialei zic că n-au să-l dea afară pe Boza din partid. Hopa! N-a curs chiar atât de multă apă pe Dâmboviţa de când liderul naţional al PNL, Ludovic Orban, tuna şi fulgera că orice „blat” cu PSD-ul va fi drastic pedepsit. Igonrând ordinul de front, cei doi lideri locali nu devin complici la trădare. „Trădare fie, dar...”. Atunci?

Altu-i chicirezul. Bolojan şi Avrigeanu ştiu foarte bine că, dacă îl exclud pe Borza din partid, îşi pot pune echipa de la Consiliul Judeţean – pentru o incertă perioadă de timp – în nefericita ipostază de a nu mai conta nici cât a contat până acum. Practic, „cazul Tiron” se poate repeta pe cealaltă parte a eşichierului politic. Ori, domniile lor, liderii PNL Bihor, nu pot accepta să aibă şi mai puţină putere decât au deja. Altfel spus, „durii” n-au avut încotro decât să împacheteze cât mai frumos stânjenitoarea defecţiune. Orice ieşire din front e, până la urmă, vina şi responsabilitatea comandantului. Şi, dacă stau bine să mă gândesc, indulgenţa asta s-a exprimat destul de stângaci. Evident, pentru că nu le e în fire.

Una din lecţiile acestei zile e că politica nu se face cu lăutari. Aşa cum nu se face nici cu politicianisme ieftine, de genul „Hai să-l punem pe ăsta pe liste, că e vedetă”.

Înghiţită de unii pe nemestecate şi rumegată încă de alţii, cărora nu le vine nici acum să creadă că spectacolul ăsta n-a fost un vis urât, ipoteza erorii la vot mi se pare a fi absolut deloc plauzibilă. Tind, mai degrabă, să cred că este vorba de un vot deliberat, conştient. Aşa cum de altfel, mai bărbat decât Avrigeanu şi Bolojan – care nu ştiu cum să-şi împacheteze mai sofisticat eşecul – Cornel Borza a recunoscut. Conflictul de interese în care s-ar afla artistul, descoperit de Ionel Avrigeanu abia acum când e constrâns de circumstanţe, este, de departe, o explicaţie mult mai plauzibilă. Să nu uităm că, în calitate de angajat al unei instituţii subordonate Consiliului Judeţean, Cornel Borza îşi aştepta şi el salariul întreg de câteva luni. Şi, poate, de ce nu?, „greşind” astfel, solistul şi-a salvat locul de muncă...

Pentru că, deşi nu s-a văzut, presiunea pusă pe consilieri, mai ales pe unii, hai să spunem mai uşor de apucat, a fost uriaşă. Chiar mai mare decât vacarmul pus la cale în faţa clădirii administraţiei judeţene. Poate fi şi asta o posibilă explicaţie pentru „eroarea” produsă la vot, nu-i aşa?

Pentru unii ciumă, pentru alţii... Dumnezeu!

Trăim vremuri grele. Nu sunt bani pentru cultură şi sport, nu sunt bani pentru ONG-uri. Sau sunt, dar nu ştim noi pe unde se duc. De fapt, cultura şi, iată!, organizaţiile neguvernamentale s-au instituţionalizat ori, în viziunea unora (liberali, cică!), ar trebui să o facă. Vom participa, frumos încolonaţi, la manifestările dedicate Centenarului şi vom crede neabătut că noi, acolo, bătând din palme şi strigând „Uraaa!!!!” din toţi bojocii, suntem societatea civilă. Toţi ca unu’.

Sigur, sunt bani pentru betoane. În sus, în jos, de-a curmezişul şi cu repetiţie, dacă e nevoie.

Dar, până la urmă, nu despre asta e vorba. Deşi vrea să ne convingă că n-are, primarul Ilie Bolojan dă 300.000 de euro, jumătate din valoarea investiţiei, pentru noua sală de sport a Liceului „Emanuel”. Zic numa’. Nici prin cap nu-mi trece că ar exista vreo legătură între acest generos „parteneriat”, cum îi spune dl. primar, şi confesiunea care, de o bună bucată de vreme, parcă tinde să devină una cu PNL Bihor.

Mă întreb: de ce nu sar acum în sus cei care nu ratează nicio ocazie să critice statul că susţine Biserica Ortodoxă? Da, sigur, suma nici nu pute pe lângă subvenţiile acordate Catedralei Mântuirii Neamului. Dar, dacă ţinem cont de vidul din bugetul ONG-urilor orădene, parcă se schimbă puţin perspectiva, nu-i aşa?

Că mi-am adus aminte şi dacă tot m-am ostenit să îmi spun of-ul, primaru’ zice că nu dă bani la ONG-uri, dar a dat APTO-ului, care până la urmă e şi el un ONG, al primăriei, 5,3 milioane, „plus sponsorizări”! Şi zic iar, „Pentru unii ciumă...”.

Oare ar fi lucru mare să te aştepţi, din partea administraţiei, la un tratament corect şi egal? E deplasat să mă gândesc că avem de-a face cu o formă de discriminare, că, în viziunea lui Ilie Bolojan, unii sunt mai egali decât alţii, că există câteva entităţi privilegiate şi altele defavorizate, că el decide cui şi cât? E o vorbă: „Cine-mparte, parte(-şi) face”. Dar mă gândesc eu că un primar ar trebui să facă, asemeni unui bun părinte, parte egală tuturor. Sau, cumva, Oradea „nu-i pentru căţei”?!

La Cadastru e dezastru!

Dacă ai de scos un banal C.F., poţi liniştit să-ţi tai o zi din programul de muncă. Şi din viaţă.

Când am avut eu ghinionul de a merge cu cererea regulamentară la sediul OCPI Bihor, era o coadă dezarmantă. Ce faci într-o astfel de situaţie? Dacă n-ai încotro, te aşezi la capătul cozii şi îţi spui că o să treacă şi asta.

Timp e berechet, plictiseală, desigur, cât cuprinde, aşa că, în lipsă de altă ocupaţie, te dedici cercetării. Locul e un adevărat vivariu. Vezi cele mai felurite reacţii ale omului „faţă cu...” birocraţia. Unii vin, cască ochii, ridică neputincioşi din umeri şi renunţă. Cei mai îndrăzneţi, mai încrezători în forţele proprii, mai naivi, poate, intră şi nu se opresc până în faţă. Constată că n-au încotro şi, împinşi de bunul simţ, revin spăsiţi la capătul şirului. Mai sunt „cei ai casei”, comisionari, probabil, care se descurcă. Cum, necum, sunt tot timpul în faţă. După două vizite la „cefeu”, îi ştii deja. Cea mai mare binecuvântare posibilă e să prinzi unul ca ăsta în faţa ta. Zilele trecute, la ghişeul alăturat (da, uneori Dumnezeu mai dă semne că te iubeşte!), era unul care depunea cereri pentru nu mai puţin de 160 de extrase C.F. Sincer până la brutalitate, tânărul i-a avertizat pe cei aflaţi în spatele lui că „va dura vreo două ore”. Stupefiată, coada nici nu s-a mişcat.

Timpul trece. Coada creşte. În faţa ta, din când în când, câte un profesionist, câte un funcţionar de-al locului mai intervine şi el ca să rezolve câte o trebuşoară pentru cineva. Ah! Micile „atenţii” sunt la vedere. Nu cine ştie ce. Dar, pentru o cafea, strecurată abil pe sub arcul tăiat în geamul de plexiglas, un alt „profesionist” – l-am văzut cu treabă în fiecare dintre cele trei zile în care am fost nevoit să dau pe acolo – se bucură şi el de un regim preferenţial.

Încerci să îţi ţii firea. În fond, nu sunt decât nouă oameni înaintea ta. Şi, totuşi, coada abia se târeşte. În sala cu zece ghişee, lucrează doar două. Stop joc! Una din funcţionare anunţă că are 15 minute pauză. E prima dată când îţi creşte tensiunea. Te uiţi la ceas şi constaţi că pauza ta „de masă”, timpul în care ai crezut că poţi rezolva trebuşoara asta fugind de la birou, a trecut de mult. Vei avea de dat nişte explicaţii. Tu. Ei nu. Îţi trece prin cap că, fiind cetăţean al ţării cu cea mai mare rată de impozitare, ai merita un altfel de tratament. Din banii pe care ţi-i „trag” nu ar mai fi pentru salariul unui funcţionar sau doi aici?

Şi stai. Şi mai vine unul, cu tupeu, şi se bagă în faţă.

Nervii cedează, că nu-s de oţel. O femeie, venită a doua oară după un act pentru care achitase taxa de urgenţă, întreabă de director. I se răspunde că directorul „şi-a luat liber”. Ea pleacă. Tu rămâi. #Rezişti...

E sărbătoare! Ţi-a venit rândul. Dar, de parcă tu şi toţi cei din urma ta nici nu aţi exista, femeia de la ghişeu se ridică şi pleacă după nişte hârtii. La un alt geamlâc, deschis temporar, mai face un serviciu tupeistului care s-a băgat în faţă după ce, în momentul în care tu te aşezai la coadă, el era deja la ghişeu cu un alt braţ de hârtii. Aşa da, merge treaba!

Dacă tot stai degeaba, privind în gol prin geamul dincolo de care nu mai e nimeni, îţi vine în minte, habar n-ai de ce, cuvântul „reformă”. Te şi miri că ideea asta a îndrăznit să pătrundă aici. Poate ar trebui să-i treacă cuiva prin cap să organizeze un circuit birocratic separat pentru „persoanele juridice”, pentru comisionarii care scot extrase C.F. la kil’, în numele altora. Ar fi firesc, ar fi de bun simţ. Până la urmă, asemenea dispreţ faţă de cetăţean este inacceptabil într-o instituţie de stat.

Timpul continuă să curgă. Totuşi, constaţi, ceva s-a schimbat, nu stai aplecat la ghişeu. Şezi pe un scaun lustruit oglindă de miile de funduri care l-au apăsat. Dar stai şi aştepţi în continuare. Te gândeşti jenat la femeile şi la bărbaţii în vârstă din spatele tău. Te-ai ridica să laşi locul cuiva. Dar cui? Sunt vreo 20. Cum? Toţi pe un scaun?! Mai rar aşa ceva, te simţi şi prost, şi idiot în acelaşi timp.

Record! 1,48 ore de stat la o coadă.

„Veniţi luni”, cade ca o ghilotină. Adică luni o s-o luăm de la capăt?! „Zău că-ţi vine să laşi baltă toate interesele”, vorba poetului.

...şi luni mi-au spus să revin marţi.

Am povestit toate astea cu speranţa, pe care, iată, o mărturisesc, că cineva - prefectul, vreun ministru, Dragnea în persoană - se va sesiza.

Să fie cât se poate de clar. Nu am nimic cu cei care câştigă o pâine prestând servicii în numele altora, poate mult prea ocupaţi ca să stea cu noi la coadă, dar, pentru numele lui Dumnezeu!, noi, contribuabilii de rând, nu merităm un ghişeu al nostru, unde să nu fim obligaţi să aşteptăm până îşi rezolvă domniile lor „micile” comisioane? Ar fi oare prea mult?

Scurt logos despre logo

Din taxele şi impozitele noastre, se duc banii pe Criş, doar că nu-i prea vedem încotro se îndreaptă.

Asociaţia pentru Promovarea Turismului în Oradea şi Regiune, pe scurt APTOR, un fel de subsidiară a Primăriei, s-a gândit că a venit momentul să dea, nici mai mult, nici mai puţin, decât 47.000 de lei pentru ca oraşul să aibă un „logo”.

Eu mă întreb la ce-i trebuie Oradiei un logo, când are deja o stemă? Sau vechile însemne, făcute ca la carte de specialişti în heraldică, reprezentative pentru comunitate, nu mai corespund noilor cerinţe ale vremii? Revin, avem o stemă frumoasă, inspirată din istoria acestui oraş, cuprinzătoare şi reprezentativă pentru noi toţi. Blazonul acesta, care chiar înseamnă ceva, e prea puţin cunoscut. Oare trebuie să îl schimbăm cu altceva, în loc să căutăm soluţii pentru a-l promova aşa cum merită? E cam ca şi cum ai fi eşuat în viaţă şi, în loc să încerci să schimbi ceva la tine, ai recurge la o schimbare de identitate. L-am auzit, cu ceva timp în urmă, pe primarul Ilie Bolojan vorbind despre predarea istoriei locale în şcolile orădene şi m-am bucurat. Acum APTOR ne propune o nouă (altă) identitate. Poate că aşa sunt vremurile, ne promovăm pe mai multe fronturi... Numa’ că, rupţi între încoace şi încolo, să nu ne trezim că, de fapt, nu mai ştim pe unde suntem, să nu ne trezim pe nicăieri.

Senzaţia mea e că „afacerea” asta e un fel de aflare în treabă, tipică pentru români şi, tare mă tem, în interesul cuiva anume. De altfel s-au şi auzit voci care spun că deja treaba e ca şi făcută şi că acest concurs e unul cu „precomandă”. Nici n-ar fi pentru prima dată. Concursuri „cu cântec” au mai fost câteva sub regimul preacinstitului nostru primar. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru faptul că publicul, plătitorul de taxe, nu are niciun cuvânt de spus într-o chestiune care, dacă e să judecăm drept, ne priveşte pe toţi, pentru că ar trebui să ne reprezinte şi să ne identificăm cu ea.

În scopul alegerii celui mai bun logo pentru Oradea se organizează un concurs de idei. Premiul, după cum vă spuneam, 47.000 de lei! Juriul care îl va alege pe fericitul câştigător al acestui consistent onorariu are o componenţă cel puţin interesantă. S-ar putea spune că noul logo şi, în mare, juraţii care îl vor alege ar urma să reprezinte un oraş al conducătorilor de businessuri şi al investitorilor, mai puţin sau deloc, al oamenilor săi. Nu pledez pentru o „democraţie populară”, dar nici aşa un vid de reprezentare sau implicare publică în luarea deciziei nu mi se pare deloc onorabil. Am mai văzut în Oradea destule decizii luate, cică, în interesul orădenilor, peste capul şi voinţa lor... Când e vorba de logo, o astfel de abordare poate fi de-a dreptul catastrofală. Riscăm să ne alegem cu o „marfă” care e strict pentru uz extern, comercial, ceva care nu înseamnă nimic pentru orădean.

E de-a dreptul frapant faptul că doi dintre membrii juriului reprezintă compania RCS&RDS. Nici nu mai ştii dacă asta e firma de casă a primăriei sau dacă administraţia orădeană a ajuns la cheremul lor. Din juriu mai face parte un reprezentant al complexului Lotus. Din partea ăstora mă aştept să propună un logo ce ne va aminti de copacul secular pe care l-au tăiat pentru a-şi extinde cârciuma de pe malul Crişului. Chiar dacă nu va îmbogăţi cu oxigen atmosfera oraşului, ar putea fi un minim gest de reparaţie morală. Din aceleaşi juriu mai face parte o doamnă, director de marketing al hotelului Ramada, care – frapantă coincidenţă – se întâmplă să fie soţia unui consilier local PNL. Evident, opoziţia nu are loc într-o asemenea rafinată companie, deşi, cum spuneam, noul logo ar trebui să fie al tuturor. Despre jurnalistul Mircea Chirilă se pot spune multe, esenţială e întrebarea: ce îl recomandă pentru onoarea de a fi membru al acestei importante comisii, diploma de inginer? Probabil, ştiind că proiectul va naşte multe discuţii, căutătorii de logo s-au gândit că, prin Chirilă, pot câştiga uşor măcar bunăvoinţa celui mai colţos ziar local. Cât despre reprezentantul societăţii civile... „numai de bine”. Cătălin Popa, patronul Fundaţiei Comunitare Oradea, e unul dintre „civicii” care n-au deranjat regimul Bolojan, deci este numai bun să reprezinte opinia publică în acest demers, repet, pe cât de inutil, pe atât de important.

Şi ar mai fi ceva. Citesc că un grup de specialişti, bine plătiţi evident, a lucrat din greu pentru a descoperi „esenţa brandului” numit Oradea. Aceasta ar fi: „Oraşul în care te regăseşti”. Cum s-ar zice, ca nişte păcătoşi, ca nişte ignoranţi ce suntem, am fost pierduţi şi iată-ne regăsiţi (salvaţi spiritual) în Oradea, oraşul izbăvirii noastre?! Sau, mai degrabă, ideea se leagă de promovarea Oradiei ca un oraş ce răspunde aşteptărilor tuturor (poate mai puţin celor ale propriilor locuitori)? Vă mai amintiţi, nu-i aşa?, făcătura aia de marketing ieftin cu destinaţia turistică în faţa căreia pălesc Parisul şi Barcelona. Hai să fim serioşi! Eu cred că oraşul meu e altceva, e în altă parte, nicidecum în „esenţa” asta tratată ca un brand străin.

Rămân la ideea că Oradea chiar merită mai mult! Deocamdată, mă opresc aici. Hai să vedem ce o să iasă!