Dacă ai de scos un banal C.F., poţi liniştit să-ţi tai o
zi din programul de muncă. Şi din viaţă.
Când am avut eu ghinionul de a merge cu cererea
regulamentară la sediul OCPI Bihor, era o coadă dezarmantă. Ce faci într-o
astfel de situaţie? Dacă n-ai încotro, te aşezi la capătul cozii şi îţi spui că
o să treacă şi asta.
Timp e berechet, plictiseală, desigur, cât cuprinde, aşa
că, în lipsă de altă ocupaţie, te dedici cercetării. Locul e un adevărat
vivariu. Vezi cele mai felurite reacţii ale omului „faţă cu...” birocraţia.
Unii vin, cască ochii, ridică neputincioşi din umeri şi renunţă. Cei mai
îndrăzneţi, mai încrezători în forţele proprii, mai naivi, poate, intră şi nu
se opresc până în faţă. Constată că n-au încotro şi, împinşi de bunul simţ,
revin spăsiţi la capătul şirului. Mai sunt „cei ai casei”, comisionari,
probabil, care se descurcă. Cum, necum, sunt tot timpul în faţă. După două
vizite la „cefeu”, îi ştii deja. Cea mai mare binecuvântare posibilă e să
prinzi unul ca ăsta în faţa ta. Zilele trecute, la ghişeul alăturat (da, uneori
Dumnezeu mai dă semne că te iubeşte!), era unul care depunea cereri pentru nu
mai puţin de 160 de extrase C.F. Sincer până la brutalitate, tânărul i-a
avertizat pe cei aflaţi în spatele lui că „va dura vreo două ore”. Stupefiată,
coada nici nu s-a mişcat.
Timpul trece. Coada creşte. În faţa ta, din când în când,
câte un profesionist, câte un funcţionar de-al locului mai intervine şi el ca
să rezolve câte o trebuşoară pentru cineva. Ah! Micile „atenţii” sunt la
vedere. Nu cine ştie ce. Dar, pentru o cafea, strecurată abil pe sub arcul
tăiat în geamul de plexiglas, un alt „profesionist” – l-am văzut cu treabă în
fiecare dintre cele trei zile în care am fost nevoit să dau pe acolo – se
bucură şi el de un regim preferenţial.
Încerci să îţi ţii firea. În fond, nu sunt decât nouă
oameni înaintea ta. Şi, totuşi, coada abia se târeşte. În sala cu zece ghişee,
lucrează doar două. Stop joc! Una din funcţionare anunţă că are 15 minute
pauză. E prima dată când îţi creşte tensiunea. Te uiţi la ceas şi constaţi că
pauza ta „de masă”, timpul în care ai crezut că poţi rezolva trebuşoara asta
fugind de la birou, a trecut de mult. Vei avea de dat nişte explicaţii. Tu. Ei
nu. Îţi trece prin cap că, fiind cetăţean al ţării cu cea mai mare rată de
impozitare, ai merita un altfel de tratament. Din banii pe care ţi-i „trag” nu
ar mai fi pentru salariul unui funcţionar sau doi aici?
Şi stai. Şi mai vine unul, cu tupeu, şi se bagă în faţă.
Nervii cedează, că nu-s de oţel. O femeie, venită a doua
oară după un act pentru care achitase taxa de urgenţă, întreabă de director. I
se răspunde că directorul „şi-a luat liber”. Ea pleacă. Tu rămâi. #Rezişti...
E sărbătoare! Ţi-a venit rândul. Dar, de parcă tu şi toţi
cei din urma ta nici nu aţi exista, femeia de la ghişeu se ridică şi pleacă
după nişte hârtii. La un alt geamlâc, deschis temporar, mai face un serviciu
tupeistului care s-a băgat în faţă după ce, în momentul în care tu te aşezai la
coadă, el era deja la ghişeu cu un alt braţ de hârtii. Aşa da, merge treaba!
Dacă tot stai degeaba, privind în gol prin geamul dincolo
de care nu mai e nimeni, îţi vine în minte, habar n-ai de ce, cuvântul
„reformă”. Te şi miri că ideea asta a îndrăznit să pătrundă aici. Poate ar
trebui să-i treacă cuiva prin cap să organizeze un circuit birocratic separat
pentru „persoanele juridice”, pentru comisionarii care scot extrase C.F. la
kil’, în numele altora. Ar fi firesc, ar fi de bun simţ. Până la urmă, asemenea
dispreţ faţă de cetăţean este inacceptabil într-o instituţie de stat.
Timpul continuă să curgă. Totuşi, constaţi, ceva s-a
schimbat, nu stai aplecat la ghişeu. Şezi pe un scaun lustruit oglindă de miile
de funduri care l-au apăsat. Dar stai şi aştepţi în continuare. Te gândeşti
jenat la femeile şi la bărbaţii în vârstă din spatele tău. Te-ai ridica să laşi
locul cuiva. Dar cui? Sunt vreo 20. Cum? Toţi pe un scaun?! Mai rar aşa ceva,
te simţi şi prost, şi idiot în acelaşi timp.
Record! 1,48 ore de stat la o coadă.
„Veniţi luni”, cade ca o ghilotină. Adică luni o s-o luăm
de la capăt?! „Zău că-ţi vine să laşi baltă toate interesele”, vorba poetului.
...şi luni mi-au spus să revin marţi.
Am
povestit toate astea cu speranţa, pe care, iată, o mărturisesc, că cineva -
prefectul, vreun ministru, Dragnea în persoană - se va sesiza.
Să
fie cât se poate de clar. Nu am nimic cu cei care câştigă o pâine prestând
servicii în numele altora, poate mult prea ocupaţi ca să stea cu noi la coadă,
dar, pentru numele lui Dumnezeu!, noi, contribuabilii de rând, nu merităm un
ghişeu al nostru, unde să nu fim obligaţi să aşteptăm până îşi rezolvă domniile
lor „micile” comisioane? Ar fi oare prea mult?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu