Fuck the system! Sistemul medical

Am o vârstă şi sunt mai bine de zece ani de când nu mi-am mai făcut analize medicale. Unele evenimente tragice, petrecute în jurul meu, mi-au dat de gândit. Zis şi făcut! Mă prezint la medicul de familie şi cer „un set de analize complete”, ce-o crede el de cuviinţă.

De la cabinet, fuga la laborator. Doamna de după tejghea se uită la mine ca la un copil născut prematur şi zice: „Analize gratuite doar în luna octombrie”. Socotesc în minte: august, septembrie... „Păi, până să vedeţi voi dacă sufăr de oarece, pot să crăp de o mie de ori”! Iau decizia cât ai duce mâna la buzunar.

130 de lei, zice femeia şi, de aici încolo, lucrurile merg aţă. Analizele vin prin email. Rezultatele sunt bune, har Domnului! Mă rog, o bagatelă acolo. Tratament naturist, o lună. „Nu se compensează”, sunt informat la farmacie. „Bine că-i numai atât”. Duc mâna la buzunar, fără să ezit. Ce nu face omul pentru sănătatea lui!

Cum, de ceva vreme, rândurile cărţilor şi ale ziarelor tind să se transforme în şiruri lungi de oiţe sure ce merg, în şir, prin zăpadă, mi-am spus că, dacă tot am început să dau bani la medici, ar nevoie şi de o consultaţie oftalmologică. Şi, iată-mă, sunt, de două zile, fericitul proprietar al unei perechi de ochelari. „Pentru scris şi citit”. Consultaţie, ramă, lentile... Alţi bani, altă distracţie.

Una peste alta, raidul prin sistemul de sănătate, cu toate consecinţele lui, m-a costat 900 de lei. E mult pentru că e jumătate din salariul meu.

Socotesc şi îmi vine să vorbesc singur. De parcă aş discuta cu dna ministru. „Sunt 30 de ani de când cotizez la sistemul asigurărilor pentru sănătate. În tot acest timp nu am cerut un algocalmin şi acum, când era să am nevoie de nişte firfirei acolo, cât să simt că sistemul nu mă lasă la greu, canci”!

Nu sunt unul din acele cazuri dramatice. Nu am avut nevoie de o operaţie grea la Viena. Sunt un pacient banal şi, îmi pare, un cotizant idiot. Sunt şi frustrat pe deasupra! Mă simt, încă o dată, tras pe sfoară de sistemul ăsta al vostru şi mi se pare că-i profund nedrept ce mi se întâmplă.

Nu am speranţe că povestea asta va schimba ceva. Se întâmplă lucruri mult, mult, mai grave în ţara noastră şi tot nu s-a schimbat nimic. Am scris doar ca să se ştie. Ca să ştiţi că vi se poate întâmpla şi vouă, că suntem o ţară de fraieri.

„Naţionalizarea” ariilor protejate, o perspectivă politică

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.75/2018 ia organizaţiilor neguvernamentale de mediu custodia sau, după caz, dreptul de a administra ariile naturale protejate din România. S-a mai vorbit despre acest subiect, însă, cred eu, nu destul.

Într-o scurtă trecere în revistă a celor întâmplate până acum, trebuie spus că, în urmă cu vreo zece ani, Statul nu a vrut sau nu a putut să îşi asume răspunderea pentru aceste arii protejate. A cedat această sarcină ONG-urilor, însă, atenţie!, cu condiţia ca acestea să nu-i pretindă niciun ban. Atunci, o mână de entuziaşti s-a apucat să facă proiecte, să caute finanţatori, să găsească soluţii pentru ocrotirea acestui patrimoniu de inestimabilă valoare care este natura sălbatică. Azi, în România, din cele peste 900 de arii naturale protejate care există, 500 nu au încă niciun stăpân. În loc să se ocupe de acestea, să demonstreze că, în competiţie cu zona neguvernamentală, el poate fi un mai bun administrator, Statul a socotit că e mai bine să şteargă cu buretele munca a sute de oameni. Ia, se poate spune, de-a gata şi pe de-a moaca, tot ceea ce ONG-urile au construit. Luni de muncă fără salarii, discuţii – uneori aprinse – cu administraţiile locale, dezvoltare turistică, punerea „pe hartă” a unor zone uitate de Dumnezeu şi, cel mai important, un real respect pentru valorile naturale, toate acestea la un loc nu fac cât acest nou „capriciu” al Puterii de la Bucureşti.

Dincolo de mizele cele mai evidente, libertatea de a construi oricum, oricât şi oriunde în siturile protejate, exploatarea lemnului, vânătoare, microhidrocentrale, drumuri construite fără altă noimă decât cheltuirea banului public etc., eu tind să cred că OUG 75/2018 are şi o miză politică, una chiar mult mai mare decât aceea de a pompa bani la partid prin tăierea pădurilor. Campania pentru salvarea Roşiei Montane a dovedit că subiectele legate de patrimoniu – natural sau material – pot cataliza mulţimi şi energii impresionante. În lipsa unor organizaţii politice apte să mobilizeze cetăţenii până în apropierea acelei mase critice necesare schimbării, ONG-urile de mediu erau singurele organizaţii cu un astfel de potenţial. Iată de ce ele trebuie puse, repede şi fără drept de apel, pe butuci. Să nu uităm aici şi faptul că dosarul Roşiei Montane e încă deschis. Lovitura dată de Executiv acestei zone a societăţii civile poate fi înţeleasă şi în contextul mai larg al unor măsuri similare, la fel de grave, puse deja în aplicare prin Rusia, Turcia sau Ungaria. Ca să fie şi mai clar cât de politizat e deja acest rapt ordinar, merită menţionat faptul că structura care urmează să preia cele aproape o mie de arii protejate (ANAMP) are 11 angajaţi, din care – spun ecologiştii – niciunul nu a mai lucrat în acest domeniu.

În România zilelor noastre, Statul încearcă să-şi pună amprenta asupra producţiilor cinematografice (vezi Ordonanţa, la fel de samavolnică, prin care Ministerul Culturii îşi vâră politrucii în diverse zone ale creaţiei artistice), Ministerul de Interne inventează „pricini”, mergând până la a comite acte de adevărată poliţie politică, în scopul de a scoate din circulaţie un automobil ce purta un mesaj deranjant pentru partidul de la putere, iar ONG-urile de mediu sunt scoase din joc de interesele celor care ştiu că n-a mai rămas nimic de furat, nimic în afară de comorile păstrate în ariile naturale.

Nu simţiţi că vă apucă sufocarea?