Calea Regele Mihai

Domnule primar,

Prin intermediul rândurilor de mai jos mă fac purtătorul de cuvânt al mai multor orădeni care mi-au cerut să vă transmit o iniţiativă a lor.

Aşadar, noi, cetăţeni ai Oradiei, vă cerem să propuneţi Consiliului Local schimbarea numelui străzii Republicii în „Calea Regele Mihai”.

În aceste zile de doliu naţional dedicat memoriei celui care a fost Rege al României ar fi, credem, oportun să dăm un alt nume pricipalei artere a oraşului Oradea, schimbând denumirea ce aminteşte de trecutul comunist cu o alta care le va reaminti trecătorilor de un reper al moralei şi demnităţii acestui neam, Mihai I.

Nu în ultimul rând, considerăm că, făcând aceasta, veţi onora încă o dată titlul de cavaler al Ordinului Coroana României, care v-a fost acordat în luna mai a anului 2013.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

În numele unui grup de orădeni,

Florin Budea – simplu cetăţean.

NutriPork e protejat de statul paralel

Cred că n-am avut ce face. Fapt este că m-am dus la dezbaterea publică, organizată în sala mare a Prefecturii, în vederea reautorizării complexului zootehnic al NutriPork. Zic că n-am avut ce face fiindcă îmi pot imagina mii de moduri mai plăcute şi mai utile de a petrece o după-amiază decât să asist la un dialog al surzilor.

E clar, „părţile” sunt pe poziţii ireconciliabile. Oamenii s-au săturat de duhori, cer măsuri concrete şi, mai ales, imediate. Problema e că instituţiile statului sunt incapabile să răspundă celor mai elementare aşteptări ale celor care plătesc pentru ca angajaţii lor să îşi ia lefurile. Situaţia e de-a dreptul kafkiană. Nu ştii dacă să râzi sau să plângi. Afli că autorizarea NutriPork depinde de o documentaţie făcută de o firmă „independentă” şi că Agenţia de Protecţie a Mediului Bihor nu are nimic altceva de făcut decât să zică „da”. Deci, cu alte cuvinte, dacă ai o problemă şi „tocmeşti” pe cine trebuie ca să îţi facă un dosar beton, poţi autoriza şi un abator... în centrul oraşului, cu vedere la populaţie! Agenţia e legată de mâini şi de picioare. Noi suntem legaţi de glie, de ţară, de stat, de toate neputinţele lui... Instituţiile, populate la greu cu pseudospecialişti, lucrează cu „materialul clientului”. Evident că le convine. De ce să îşi bată capul? Dacă dosarul e bun, nu au încotro, trebuie să elibereze autorizaţia. Nici o responsabilitate! Cui nu-i convine, n-are altă soluţie decât să o conteste decizia în instanţă. Pe cont propriu, pe banii lui... Statul, cum spuneam, paralel cu problemele noastre, nu se bagă. Ce treabă are el?

Altă dandana! L-am văzut şi l-am auzit pe viceprimarul Oradiei, Florin Birta, spunând adunării că el nu poate să închidă NutriPork. Ciudată afirmaţie. Adică, acum câteva luni, Primăria a putut să pună lacătul pe uşa unui club care „polua fonic”, deranjând câţiva vecini, dar azi nu poate face nimic împotriva „porcăriei” care supără câteva mii de locuitori din Oradea şi Sântandrei?!

Această neputinţă e o stare de fapt perpetuă în România. Instituţiile noastre sunt coloşi cu picioare de lut, populate de incompetenţi, somnolenţi, cinici, puşi pe căpătuială sau doar cu gândul la pensie, sinecurişti politici a căror unică ambiţie e să rămână „în picioare” şi după ce propta le trece în opoziţie. În aceste condiţii, atunci când de fapt nu poţi să rezolvi o cerere banală a cetăţenilor – care nu vor decât să îşi poată deschide ferestrele, fără ca apartamentul să le pută ca o cocină – mi se pare o ipocrizie montruoasă să te mai duci la servici. Pentru ce îţi iei banii, dacă nu poţi face nimic? De fapt, ce faci? Vorba aia veche; „Noi ne facem că muncim...”, pare azi mai valabilă ca niciodată. Mai mult chiar, cred că a devenit politică de stat. Când vezi atâta neputinţă şi atâta delăsare („Las’ că merge şi aşa”) nu poţi decât să fii perpelx că, cum, necum, statul ăsta mai funcţionează. Deşi, sincer, eu îl bănuiesc că funcţionează doar ca să ne paraziteze nouă existenţa. Orice s-ar spune, ţinând cont de aceste condiţii, e şi aceasta o mare realizare.

Şi ar mai fi un motiv pentru care a meritat deranjul. Să nu-i spun revelaţie, dar am aflat de ce dezbaterile publice sunt, aproape fără nici o excepţie, un monolog al funcţionarilor. De ce să mergi la un astfel de „eveniment” când, în loc de soluţii, nu primeşti decât vorbe goale? Readuşi în postura de cetăţeni de către participanţii care i-au întrebat dacă locuiesc şi ei în Oradea, trimişii diverselor instituţii au avut câteva vagi sclipiri de umanitate. Însă, amintindu-şi cine sunt şi de ce se află acolo, minunea n-a durat mult. La un moment dat, cineva a spus, sus şi tare, că, în relaţiile de serviciu, dumneaei nu e om şi nu-i miroase! E, cum s-ar spune, o maşinărie birocratică, un roboţel insensibil, o piesă într-un angrenaj „nesimţit”. Personajele adevăratului stat paralel suferă de autism cronic.

Dacă ar fi după mine aş coborî decizia mai aproape de cetăţean. Trebuie, cred eu, să depindă de primărie dacă, pe teritoriul ei administrativ, o afacere poate să existe sau nu. Răspunderea pentru o anume decizie trebuie să fie clară. Nu-ţi convine, nu-i mai votezi. Baiu-i tocmai că „plantele” din sera statului paralel nu vor să-şi piardă „locul sub soare”, nu sunt alese de noi, nu le putem trage la răspundere, având însă datoria de a le plăti lefurile.

Nu-i vina lui lui Pazurik (patronul complexului porcesc) că oraşul a crescut atât de mult încât primele case sunt la numai 800 de metri distanţă de fermă. Dar, e clar că porcii nu au ce căuta printre oameni. Mă rog, dacă nu cumva oamenii sunt ei înşişi „suine”. Afacerea trebuie relocată, dar fără a „exporta” poluare în altă parte şi cu implicarea reprezentanţilor statului, cei care au tot bătut monedă pe faptul că ultima lor dorinţă ar fi închiderea acestei afaceri. Ei, să-i vedem!

Deşi a fost circ şi, trebuie să recunosc, fostul ziarist palpita în mine, cineva m-a întrebat de ce am privirea tristă. Poate din deznădejde. Nu ştim cum „statul paralel” ne macină vieţile, precum două pietre de moară, şi nu vrem să credem că, pe bune, nu mai e nimic de făcut. Poate-i un blestem, poate e vina noastră, dar „e ceva putred în România”.

În loc de POST SCRIPTUM. V-a trecut vreodată prin cap că putoarea a devenit mai intensă în ultimii ani, de când copacii de pe teritoriul Oradiei sunt decimaţi fără milă? Ştiţi unde era „perdeaua forestieră”, invocată des în dezbatere, care păzea oraşul de duhorile porceşti? Acolo unde-i astăzi Parcul Industrial. Da, da, acolo erau câteva mii de arbori... Deci, mai gândiţi-vă!

Bolojan activist pesedist

Ţin să fiu cât se poate de clar şi asta încă din capul locului; „Revoluţia fiscală” şi modificarea legilor justiţiei, iniţiate de PSD, mă scot din sărite. Însă, vreau să remarc că nici cu primarul Ilie Bolojan nu mi-e ruşine. Ca un veritabil politician ce este, după ce a exploatat partinic iniţiativele PSD, primarul Oradiei a intrat în jocul spoliator al alianţei de guvernare. Impozitele ne cresc cu 20% iar costul gigacaloriei sare şi el cu 15 lei!

E destul de greu să înţelegi ce are revoluţia lui Dragnea cu rezoluţia lui Bolojan?! Sau care o fi legătura dintre porcăria pe care a pus-o la cale alianţa PSD-ALDE şi creşterea asta fabuloasă a costurilor de întreţinere. Dacă alianţa la Putere a redus impozitele cu 6%, de ce birurile locale trebuie să crească cu douăzeci de procente? Nu e cam mare diferenţa? Până la urmă, înţeleg că Oradea va primi mai puţini bani de la Bucureşti şi că are nevoie de economiile noastre (care economii oare?) pentru a-şi continua mersul înainte. Dar, domnul primar trăieşte cumva cu impresia ca veniturile orădenilor chiar au crescut într-atât încât să primească cu aplauze soluţiile domniei sale? Mi-e foarte greu să cred că liderul PNL Bihor a „pus botul” la propaganda guvernamentală. Pur şi simplu pare indiferent la frustrările noastre. Ilie Bolojan are propria-i agendă, propriul plan de investiţii şi merge înainte, pe propriu-i drum, ca un buldozer de mare viteză, dând la o parte tot ceea ce nu se aliniază viziunii sale. Bun, bun, dar împotriva intereselor noastre?! Am mai spus-o (scris-o), acest mod de lucru, în care faci bine cetăţenilor, chiar şi în ciuda intereselor lor, e demn de practica politică a unui stăpân de colonie africană, nicidecum de maniera unui primar, zis şi liberal pe deasupra! Ca să revin. Eu (poate şi voi) nu simt că o duc (cu 20%) mai bine. Ei, şi de aici încolo nu numai PSD-ul e vinovat pentru asta. Are şi primarul, care ne-a aşternut aşa de frumos pentru 2018, responsabilitatea lui.

Asta înseamnă să profiţi de împrejurări! Ma întâi, plângi pe umărul orădeanului, făcând tapaj despre cât ne-a făcut PSD-ul viaţa de imposibilă, şi apoi mai iei o piele de pe cetăţean. Păi, dacă vremurile sunt grele, poate era momentul să o lăsăm mai moale. La vreme de restrişte, nici un om chibzuit nu se apucă să-şi ridice o casă nouă. Da, dar, pentru 2018, primarul nostru a promis 100 de proiecte şi (normal?!) noi trebuie să plătim ca lui să-i iasă cincinalul într-un singur an.

În plus, vorba cuiva de la USR, e uşor să fii mare edil când ai bani, greu e atunci când finanţele sunt pe sponci. Însă, soluţia nu e ca, în aceste circumstanţe, să creşti birurile. Sau nu ar trebui să fie... Primarul nostru ştie să facă mult şi bine (mă rog, e o figură de stil, binele e şi el discutabil) când are cu ce. Când dă de greu, se descurcă, mai ia o piele de pe noi. Şi iată-ne loviţi din toate părţile; şi de PSD şi de PNL. Încet, încet, Oradea tinde să devină un oraş minunat, un soi de utopie orwelliană, o lume „perfectă” în care vor locui doar cei care îşi vor mai putea permite. Nu e prea scump, domnule primar?

Plânsul ultimei sălcii

Nu pot să mi-o iert! Chiar v-am crezut. Am avut naivitatea, impardonabilă, de a spera că, într-o criză de slăbiciune umană, v-aţi îndurat să lăsaţi în viaţă ultimul dintre zecile de copaci care existau, până mai ieri, pe malul stâng al Crişului Repede, în aval de primăria Oradiei.

Am crezut că vreo INSTITUŢIE s-a „sesizat” în legătură cu samavolnicia voastră şi, măcar în ultimul ceas, a oprit măcelul. Am sperat, ce prost sunt!, că, după potopul pe care l-aţi înscenat pentru a vă scufunda fărădelegile, v-a atins un moment de remuşcare. Ipocrită să fi fost, aş fi găsit-o acceptabilă, dacă datorită ei scăpa un copac. Şi peste toate astea, mărturisesc, sunt atât de vanitos încât am avut chiar şi o clipă de vagă mândrie. Clipă în care mi-am spus că „măcar atât am putut să fac, să salvez un copac”.

Dar, cum aţi fi putut voi, nişte domni fini, măcelarii de serviciu ai copacilor din acest oraş, să aveţi vreo tresărire de omenie şi să mă dezamăgiţi? L-aţi ras şi pe ăsta. Cu lama excavatorului, ca şi pe ceilalţi vreo 50. Ultimul copac care supravieţuise, ca vai de el, pe malul Crişului, nu mai este. Ce poţi să faci decât să constaţi, încă o dată, a câta oară?, că nu e loc unde corupţia, josnicia şi incompetenţa să nu poată ajunge.

Nu pot decât să vă mulţumesc. Mi-aţi reamintit, dureros ce-i drept, cât de hâdă e lumea voastră, lume în care nu vreau să trăiesc. Încă mă mai mir că vă rabdă pământul. Că părinţilor, soţiilor, copiilor voştri, nu le e ruşine de voi. Dar, mă gândesc că poate nu ştiu ce faceţi, din ce bani s-au ridicat vilele în care locuiesc, cum au fost cumpărate maşinile în care vă plimbaţi şi că, moale ca un burete, pâinea de pe masa voastră musteşte de sânge. Că de conştiinţa voastră m-am lămurit. Nu există! Când e vorba de bani, nici o milă nu aveţi.

Acum mă gândesc, cu groază, la ce o să vină. Mă tem că o să vă continuaţi „munca” de distrugere a Crişului Repede. Când binele e adormit, nimic nu mai poate sta în calea răului.

Mai sunt sălcii pe mal. Mai sunt bani de scufundat în lucrări fără noimă. Mai e destulă ignoranţă şi indiferenţă cât să vă puteţi face toate jocurile.

Ce ar mai fi? Mă tem că nu mai e speranţă. Şi nu sunt nici cuvinte. Cuvinte pentru a descrie cinismul vostru şi dezolarea mea. Dacă ar fi, ele ar trebui să aibă greutatea şi duritatea lamei de buldozer şi că cadă, toate, asupra voastră ca un blestem. Blestemul ăla pe care îl meritaţi, dar eu n-am puterea să îl rostesc.

Par(care)!?

Ar fi câteva observaţii care, cred eu, trebuie făcute în legătură cu iniţiativa primarului Ilie Bolojan privind ridicarea unei parcări supraterane, cu mai multe etaje, în curtea unui imobil din centrul oraşului, mai precis între străzile Aurel Lazăr şi Iosif Vulcan

Aş puncta, de la început, trei lucruri care mie mi se par cel puţin stridente:

-              Ce vor gândi oamenii din clădirea cu două etaje, veche de circa o sută de ani, când în faţa ferestrelor lor va „creşte” o structură, probabil în stil industrial? Desigur, nu au motive să privească cu prea mult optimism spre orizont.

-           Cum să-ţi treacă prin cap ca una din căile de acces spre parking sau din el, poate să fie poarta unui muzeu?! Este vorba de casa memorială „Iosif Vulcan”, cea pe strada cu acelaşi nume. Aşa s-o fi gândit primarul că trebuie să susţină cultura? Te pomeneşti că, la intrare, se vor da două bilete; unul pentru parcare, celălalt pentru muzeu. Chiar şi folclorul local se va îmbogăţi de pe urma acestei iniţiative cu expresia: „Afară muzeu, în curte ce vreau eu”. Mă şi mir că oamenii de cultură, mai ales cei de la instituţia în cauză, Direcţia judeţeană de profil, Consiliul Judeţean Bihor, în calitate de proprietar al muzeului, n-au sărit încă să-l urecheze pe ambiţiosul nostru primar.

-       Trebuie să nu prea înţelegi nimic din ceea ce înseamnă gândire strategică, dacă te ambiţionezi să construieşti parcări chiar în mijlocul oraşului. Exemple? Cea de pe străzile Tribunalului şi Independenţei, viitoarea parcare de pe locul fostului stadion Voinţa, cea care ar urma să fie construită în curtea primăriei şi, mă tem, lista va continua. Dacă nu eşti atât de nebun încât să îţi doreşti să sufoci de tot traficul din zona centrală, vei face un inel de parcări la limita exterioară a acesteia, nicidecum în inima ei. De acolo, până în centru, administraţia nu are decât să încurajeze şi să dezvolte alternative de trafic: bilete cu preţ redus pentru două staţii, maxi-taxi, biciclete, mă rog, soluţii sunt, nu e cazul să inventăm noi „oraşele inteligente”. Altfel, sub presiunea tot mai mare a creşterii traficului, iată, incurajat să dea năvală în centru, ctitoriile "epocii Bolojan" riscă să devină o serie de splendide şi inutile ruine.

Adeseori mi se întâmplă să-l văd, cu ochii minţii, pe primar ca şi pe un crud conducător de oşti. Mi-l imaginez având în faţa sa o hartă cu toate proprietăţile imobiliare ale Oradiei. Asemeni unui mare comandant, primarul vânează orice spaţiu verde, orice curte, orice colţişor liniştit, urmărind să îl cotropească, să îl folosească, să scoată un ban din el. Senzaţia mea e că acest război de înstăpânire (ca orice război) e unul inuman şi este purtat împotriva bunului simţ. Mă refer aici la ceea ce englezii numesc „common sense”. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că asta-i lipseşte cel mai mult administraţiei Bolojan, acest simţ al măsurii, acest bun simţ – în sensul cel mai nobil al expresiei, puţină aplecare spre estetica şi igiena locuirii unui oraş şi încă un dram de omenie.

Nu întotdeauna toate ideile măritului conducător sunt bune, nu toate merg, nu toate se pot face. Dar cine să-i spună şi cine să asculte?

„Iacă parcul ce vi l-am promis!"

Aşa se ţine Ilie Bolojan de cuvânt. Acum ceva vreme, de bună seamă picat într-o pasă romantic-populistă, primarul Oradiei promitea un mega parc de-a lungul străzii Oneştilor. Nicio mirare, între timp s-a răzgândit. Cum banii sunt, pentru el, mai buni decât parcurile, a vândut terenul unui dezvoltator imobiliar. Acum nu va mai fi parc, vor fi blocuri.

Stau şi mă întreb unde sunt vremurile în care vorbeam despre „aurul verde”? Poveşti! Azi numai firfireii cei adevăraţi contează. Faptul că şirul copacilor tocmai puşi la pământ a rezistat până acum e deja o minune. Mă aşteptam ca „masacrul” să se producă atunci când a fost schimbată reţeaua de încălzire. Surpriză! Muncitorii au fost chiar atenţi la şirul de plopi. Dar cât putea să ţină? Au venit alţii... Şi mi i-au ras! Culmea, vorbim de arbori perfect sănătoşi. Atât de sănătoşi încât, ce neobrăzare!, s-au încăpăţânat să  reziste chiar şi unor operaţiuni de toaletare executate cu câţiva ani în urmă.

Mă miră, deşi poate n-ar fi cazul, reacţia AMP. Fiindcă se aflau pe un teren privat, zic ei,  copacii tăiaţi nu se pot bucura de nicio protecţie. Zău aşa?! Deci, judecând prin extensine, pe logica domniilor lor, o pădure privată poate fi tăiată la ras?! Sigur, întotdeauna e mai uşor să găseşti explicaţii, decât să faci ceva. Deci, să înţeleg că APM-ul protejază „mediul” doar dacă e pe „terenul statului”? Penibil!

Ca să revin. În Primărie e „foame de bani”. Banii înseamnă investiţii. Evident, spaţiile verzi nu aduc bani. Din contră, întreţinerea lor mai şi costă. Însă uitaţi, stimabililor, că de existenţa spaţiilor verzi depinde sănătarea acestui oraş şi a locuitorilor săi. Da’ ce vă pasă vouă de asta?! Doar ne-aţi făcut spitale! Deci, nu ne rămâne decât să cheltuim bani (şi voi şi noi) pentru a ne recâştiga sănătatea distrusă de mediul tot mai poluat în care ne siliţi să locuim. Aşa funcţionează economia capitalistă la Oradea?! Banii, tre’ să circule, nu-i aşa?

Administraţia Bolojan este un succes pe termen scurt şi o reală ameninţare pentru următorii ani. N-ar fi rău să pricepeţi asta...

În altă parte a oraşului, un spaţiu verde, recent amenajat şi dar „în vileag” cu surle şi trâmbiţe, a fost făcut una cu pământul pentru a lăsa loc organizării de şantier necesară viitorului pod dedicat Centenarului. Aşa se întâmplă la Oradea, faptele trec pe lângă ţinta reală! Administraţia face spaţii verzi ca să aibă cu ce se lăuda şi ca, apoi, să aibă ce pune la pământ. Scopul relal, creşterea calităţii vieţii, le-a scăpat.

Despre greva de la OTL sau „Cere şi ţi-o vei lua!"

Măcar pentru că, într-o mai mică sau mai mare măsură, ne-a afecat pe toţi, greva de două zile a angajaţilor OTL este un eveniment important, cu o mulţime de implicaţii şi posibile consecinţe pe termen lung.

Cele întâmplate suportă mai multe „niveluri” de lectură.

La o primă privire, este destul de limpede că primarul Ilie Bolojan a câştigat partida. Având de ales între a deveni şomeri şi a continua să pună pe masa familiilor lor aceiaşi pâine, protestatarii s-au întors la lucru.

Acum, nimic nu e sigur în ceea ce-i priveşte. Oferta de 250 de lei în plus la plată, făcută la un moment dat de administraţie, a fost retrasă, cel puţin declarativ, de însuşi primarul Ilie Bolojan.

Mai mult decât atât, nici locurile de muncă ale protestatarilor nu mai sunt sigure. Primarul a anunţat că vor urma semnificative reduceri de personal. La un moment dat, Jandarmeria i-a filmat pe protestatari. A făcut-o oare pentru ca, mai târziu, cineva să-i poată identifica pe liderii acestora?

Una peste alta, în loc să primească ceea ce au cerut, oamenii s-au ales cu ameninţări. De ce? Pentru că, printre altele, şi-au cerut dreptul de a fi plătiţi aşa cum se cuvine pentru zilele lucrate la sfârşit de săptămână sau pentru că vor să poată decide ei dacă muncesc în plus ori ba? Parcă scrie, undeva prin Constituţie, că munca forţată ar fi interzisă...

Care să fie mesajul administraţiei locale, valabil pentru toţi „subordonaţii” primarului? Judecând după ce a spus şi cum s-a comportat, poziţia lui Ilie Bolojan se reflectă foarte bine, zic eu, în expresia golănească: „Cine mişcă, mişcă-n brişcă!”.

Sigur, orice astfel de protest este un joc al nervilor. Primarul a jucat (mai) tare şi a câştigat.  Şoferii şi vatmanii au „clipit” primii.  Şeful sindicatului OTL recunoaşte că, de acum încolo, îi va fi foarte greu să mai poată negocia favorabil cu conducerea regiei. În situaţia actuală, Virgil Mânz a rămas practic fără nici un sprijin în faţa managerilor regiei.

Cel de al doilea nivel de interpretare al situaţiei e ceva mai nuanţat.

De fapt, o mână de oameni, cerr şi ei o viaţă mai bună. E o aspiraţie cu care nu poţi să nu fii de acord. Salariile angajaţilor de la stat au crescut. Au crescut şi lefurile celor din primărie, ale angajaţilor OTL, nu.

De partea cealaltă avem un primar infelxibil.

Înainte să le spună că va recurge la reduceri de personal, primarul le-a spus greviştilor că sunt liberi să plece, dacă vor. Nu e chiar aşa. Dacă protestatarii ar fi rămas pe poziţii, administraţia OTL ar fi fost pusă în situaţia de a face, urgent, angajări. Ei, de unde scoţi, la Oradea, câteva sute de şoferi, ca să nu mai vorbesc de vatmani?! Tocmai acesta putea să fie avantajul greviştilor, atu-ul pe care n-au ştiut, nu au îndrăznit, să îl fructifice.

Până la urmă, Ilie Bolojan a reacţionat ca un primar. A acţionat cum o cereau „interesele orădenilor”. Misiunea lui e ca oraşul să funcţioneze. Dar, cu orice preţ?

În povestea asta, la un moment dat, orădenii au şi fost introduşi, subtil, în ecuaţie. Prin staţii, pe trotuarele devenite brusc neîncăpătoare, puteai auzi „călători”, înjurându-i pe protestatari. Dacă ar fi fost ei în locul greviştilor, fiecare la locul său de muncă? Un dram de solidaritate le-ar fi prins bine, nu-i aşa? Suntem „dresaţi” să nu ştim sau să nu vrem să ştim nimic despre ce înseamnă să îi ajungă altuia cuţitul la os. Când ni se întâmplă nouă, ne-am dori cu disperare să fim înţeleşi, să avem pe cineva alături. Dar atunci nu ne mai întrebăm unde am fost noi când alţii au avut nevoie de susţinerea noastră.

Până la urmă, şi de data asta, cea care pierde e omenia. Sentimentul acela care ar trebui să fie cea mai pregnantă dintre calităţile noastre. Nu trebuie să fii sindicalist sau capitalist, nici despre a fi liberal sau comunist nu cred că e vorba aici. În faţa ameninţărilor şi a dispreţului, înaintea umilitoarei expresii „Nimeni nu e de neînlocuit”, numai omenia poate avea câştig de cauză. A fi om înseamnă a fi solidar. „Nu putem reuşi decât împreună”, spunea un slogan al anilor ’90, astăzi, din păcate, uitat. „Solidaritatea este cea mai înaltă formă a libertăţii”, scria cândva Ana Blandiana.

Da, cred că, renunţând, revenind la lucru pentru bucata lor de pâine, punând din nou tramvaiele şi autobutzele în mişcare, greviştii au dovedit că sunt oameni. Alţii... Ei n-au nevoie de asta. Ei sunt politicieni de top.

100?!

Mă întâlnesc, la colţ de stradă, cu o veche cunoştinţă. Mă ia ca din oală: „Ai auzit, primarul a spus că are o sută de proiecte pentru Oradea, în următorii doi ani?”

Eu, neştiind de unde să-l apuc, ce vederi politice are, ezit. „Păi, asta e bine...”.

„Bine, pe dracu’. De când e ăsta la putere oraşu-i numa’ tranşee şi tot nu se vede nimica în nivelul nostru de trai”, mi-o taie omu’, scurt, şi îmi întoarce spatele. E clar că, din punctul lui de vedere, am picat examenul la administraţie locală.

Rămas cu ochii-n soare, îmi aduc aminte de alte vorbe tari rostite de Ilie Bolojan. Primarul spunea că motoarele dezvoltării sunt oamenii cărora trebuie să le spui „Ho!”, nu să stai după ei cu biciul, pentru a face ceea ce au de făcut. Şi îmi trece prin cap că poate oamenii ăştia, orădenii, au obosit, poate nu ţin pasul cu heirupismul primarului lor, poate s-au săturat de... „bici”. Dar, desigur, nu e el omul care să ţină cont de asta. El merge înainte... „Tot înainte!”

100, zici?!

Păi, ce ne facem dacă, din astea o sută de proiecte, jumătate vor fi precum Ciuerca sau amenajarea aflată în curs pe malul Crişului, mai la vale de primărie? Scumpe, proaste şi  de o utilitate discutabilă. Stahanovismul nu e totul. Poate e timpul ca Oradea să facă saltul calitativ, să treacă, de la muuult, la mai puţin, dar mai bine. Şi, mai ales, să simţim şi noi asta!

Ce-aţi zice de un proiect, hai, două, mult mai simple; Să avem apă caldă şi căldură?! Ar fi ceva, nu-i aşa? Poate la asta se gândea primarul. Dar, sper, că nu va mai dura doi ani.

Apropo. Curios lucru, la Oradea, şi numai la Oradea, Centenarul durează doi ani! Aşa trebuie să fie ca să iasă rotunde socotelile primarului. Doi ani, o sută de proiecte. Clar?

Dar dacă n-a vrut să zică „centenar”? Dacă a vrut să zică „cincinal”. Aşa mai vine pe acasă şi dom’ primar. Da, îl văd capabil să dea gata cincinalul în numai doi ani. „Prietenii ştiu de ce”.

Până atunci să mai observăm că în cele o sută de proiecte de care se face atâta caz este vorba de statui, parcuri, pasaje... Partea cu şcolile e o glumă. Până acum primarul n-a demonstrat decât că ştie să desfiinţeze şcoli, prin comasare. Şi, să fim serioşi, poate spune dumnealui ce vrea. Până la urmă, cine o să i le numere?

Încă ceva. Nu pot să nu observ că, atunci când vorbeşte în public, Ilie Bolojan derapează adesea într-un populism bombastic. Ar trebui să ne facem probleme?

Dac’aţi fi bărbaţi...

Ceea ce se petrece, de un an şi jumătate, la Consiliul Judeţean Bihor întrece penibilul „epocii Bar”, deşi, la vremea aceea nimeni nu credea că aşa ceva este posibil. Un an şi jumătate de activitate sau, dacă vreţi, inactivitate, nu înseamnă decât procese, gherilă politică, blocaj, tentative de mituire... Totul pentru că PNL n-a ştiut să piardă demn, la fel cum coaliţia PSD-ALDE-UDMR nu ştie să „guverneze” aşa cum trebuie. Nu că-i cine ştie ce scuză, când ai puterea nimic nu te scuză, dar „opoziţia constructivă” făcută de liberali n-a prea lăsat-o. În plus, o evidentă lipsă de viziune face să pară că triumviratul de la cârma judeţului merge, pe coate şi pe genunchi, într-o direcţie necunoscută. Poţi număra pe degetele  de la o mână lucrurile bune pe care le-au făcut , la fel cum, pe mâna cealaltă, le poţi socoti toate neghiobiile: festivisme scumpe, salarii, funcţii, maşini...

Acestea şi, mai ales, faptul că nu există, matematic, nicio speranţă că ceva s-ar putea schimba la nivelul deliberativului judeţean mă fac să spun că singura soluţie corectă pentru războiul de 500 de zile e demisia. Consilierii PNL – dacă ar fi bărbaţi – ar demisiona. Că vorba aia: „Boală lungă...”. Grupurile majoritare, dacă ar fi conduse de adevăraţi bărbaţi politici, ar face ele pasul. Până la urmă, cu puţin efort şi oarece abilitate, ar putea să speculeze momentul în favoarea lor.

Într-o democraţie sănătoasă politicienii asta au de făcut. Atunci când nu mai găsesc soluţii, se întorc la popor. Sigur, există riscul ca nici votul să nu dea un răspuns concludent, dar reprezentanţii poporului sunt datori să încerce.

De ce nu se întâmplă asta? Pentru că, şi pentru una şi pentru cealaltă din tabere, pentru fiecare soldat al lor, poziţia e mai importantă decât principiile. Coaliţia zisă majoritară ar putea pierde totul. Aparent, liberalii nu au nimic de pierdut. Atunci de ce nu fac ei pasul? Tocmai aici e „cuiul lui Pepelea”. Dacă ar avea măcar curajul de a juca la cacealma, PSD-ALDE-UDMR ar putea să câştige partida. Dar nu are îndrăzneala să o facă. Pentru ei toţi, nişte oameni politici mărunţi, unica miză e păstrarea funcţiilor.

Dar, chiar şi în aceste condiţii, scrutinul anticipat ar trebui să aibă loc. Cealaltă variantă, mai proastă pentru aşa-zişii deţinători ai puterii, înseamnă încă doi ani şi jumătate de blocaj. Adică timp pierdut, consum nervos inutil, proiecte uitate. Şi, până la urmă, cine garantează că la următoarele alegeri, în termen, poporul va vota altfel?

Cine îşi mai aminteşte de situaţiile în care, în împrejurări cumva asemănătoare, PNŢCD, Tăriceanu, Băsescu au procedat la fel? Au ales să rămână la putere, dar, din alegerea asta, românii n-au avut decât de pierdut. E momentul în care ar trebui să ne aşteptăm ca politicienii care pretind că mor de grija binelui acestui judeţ să făcă ceea ce trebuie să facă. Desigur, nu se va întâmpla aşa. Cum spuneam, şi uni şi ceilalţi se tem. Aşa, ratând ocazia de a dovedi că sunt într-adevăr bărbaţi politici, de fapt, ei ne ratează viitorul. Nu tot, doar în parte, dar este vorba de un timp pe care nu pot să ni-l dea înapoi. Fiecare şedinţă în care, graţie „opoziţiei constructive”, nu se întâmplă nimic înseamnă ore sau zile de întârziere pentru judeţul Bihor. În aces timp, cum, necum, pe la vecini treaba merge. Asta vrem de la ei? Pentru asta i-am ales? Pentru asta iau lefuri, indemnizaţii, premii etc? Uneori să fii decent înseamnă doar să ai curajul de a face ceea ce trebuie.

Oradea asa cum este

În stiul-i deja caracteristic, „pentru că vreau”, primarul Oradiei a pus în ilegalitate magazinele de haine la mâna a doua, casele de amanet, saloanele destinate jocurilor de noroc şi alte mici afaceri care, în opinia lui Ilie Bolojan, dăunează imaginii Corso-ului oradean. Strică e un fel de-a spune... pentru că, tare mă tem, dezastrul abia stă să înceapă.

Ceea ce pare că i-a scăpat intransigentului nostru edil e tocmai imaginea reală a oraşului pe care în administrează. Ne place sau nu, mie unul nu-mi place, dar, până la urmă, asta e Oradea anului 2017. Un oraş cu câţiva oameni foarte bogaţi, în care alte câteva zeci de mii de locuitori lucrează pentru salariul minim pe economie. Un oraş tipic românesc, adică o societate polarizată până la extreme. Centrul oraşului reflectă această realitate. Magazine second-hand şi jocuri de noroc stau uşă în uşă. Sărăcie şi averi pierdute peste noapte, toate la un loc. Restaurante elegante şi case de amanet, una lângă alta. Dai din casă, pe o cină copioasă. Spaţii abandonate şi sedii de bancă. Etc.

Pe termen scurt măsura, adoptată vesel de majoritatea liberală din Consiliul Local, va pune - fără putinţă de tăgadă - pe butuci mai multe afaceri de pe strada Republicii. Consecinţa , diametral opusă faţă de ce şi-a dorit primarul, dar firească, un centru şi mai pustiu şi mai sărac şi mai dezolant. Conform prevederilor noilor reglementări, impozitele pe aceste spaţii care - atenţie - nu produc bani pentru proprietarii lor (!) vor creşte exploziv. Ce va urma? E de aşteptat ca, decât să meargă în pierdere, proprietarii să vândă. Nu poţi să nu te întrebi dacă la mijloc e o abordare nătângă sau interesul vreunui samsar imobiliar?

Da, sunt şi eu de acord, ceva trebuia făcut, dar, cred, calea e cu totul alta. Prosperitatea orădenilor, cultura şi civilizaţia lor sunt argumentele care ar schimba, pe termen lug, în mod real şi profund, faţa oraşului şi a centrului său. Azi, strada Republicii e, până la urmă, exact ceea ce suntem noi. Oricât şi-ar dori primarul, un face-lift, nu va da chip nou oraşului. Poate, mă tem, o falsă identitate. Toată stima pentru efortul de a salva faţadele clădirilor in inima Oradiei! Însă chestiunea ocupării centrului nu ţine doar de „faţadă”.

Mi-e greu să pricep cum se poate ca un „liberal” să adopte o astfel de măsură?! Mi-e şi mai greu să nu observ că acest „pachet” vine, iar!, numai cu constrângeri şi fără nici un fel de suţinere reală pentru comercianţi, cei de care depinde, în ultimă instanţă, viitorul străzii Republicii. Sigur, nu e prima dată când, în esenţa lor, deciziile primarului liberal nu au nicio legătură cu ideologia politică pe care pretinde că o reprezintă.

Dar, până la urmă, nu dubiile mele sunt importante şi nici măcar filosofia politică a domnului primar, important e ce se va întâmpla cu centrul Oradiei. Eu mi-aş dori din suflet ca acest nou experiment să aibă rezultate mai inspirate decât precedentul din Piaţa Unirii.

Ilie mana rece

Hotărât lucru, primarul Ilie Bolojan nu se prea poate lăuda că ar avea mână bună la oameni. De altfel, la ce-i trebuie lui oameni, când le face atât de bine pe toate de unul singur?

Zilele astea edilul nostru are unele „probleme de personal”. Dumitru Sim, unul dintre cei care au (re)ctitorit Cetatea Oradiei, l-a lăsat baltă, scârbit de ingratitudinea „sistemului”. Poate că nu i se cuvenea o statuie, dar nici să ajungă chiar bătaia de joc a administraţiei sau preşul unor politicieni.

Povestea lui se leagă cumva de cea a noului tartor al cetăţii, pupila de mai ieri a primarului, Angela Lupşa. Fara studii de profil, beneficiara unei sinecuri la limita legalităţii, directoarea aşezământului a reuşit performanţa să pună în pericol munca de aproape un deceniu a unui colectiv onorabil şi entuziast de profesionişti. De la cap s-a împuţit treaba. Aceştia sunt oamenii despre care primarul însuşi spunea, cu dispreţ, că ar fi „nişte boemi”. În accepţiunea edilului, un fel de eufemism pentru beţivi. Aşa se explică poate de ce, în ciuda deserviciilor evidente, a revoltei pe care a stârnit-o în cadrul colectivului, a abuzurilor care s-au comis pentru funcţia ei, doamna-i bine mersi. Doar „o ţine” primarul!

Un alt caz. Cristian Popescu, până mai ieri director adjunct al AIO, a demisionat sau, spun unii, i s-a cerut să demisioneze. Departe de a fi la prima abatere, la un moment dat se zvonise că ar fi agresat fizic o funcţionară din subordine, Popescu ar fi căzut în dizgraţie după ce toată instituţia a văzut un filmuleţ în care – cică – angajaţii unei companii, ce deconta lucrări – ghici! – la oraş, munceau şi la căsuţa personajului nostru.

Acuma, eu nu ştiu dacă primarul e corupt sa nu. Am păreri, dar n-am dovezi. Însă, după cum se vede, administraţia domniei sale are mari probleme de onorabilitate, ca să nu zic de corupţie. Păi, cum vine să pui un impostor într-o funcţie ca să îşi bată joc de oameni şi de munca lor?! Sau afacerea asta de la AIO, care nu-i singura rămasă în coadă de peşte... Cred că, de data asta, Ilie Bolojan nu se mai poate da după cireş. Dar, sunt convins, o să o facă. Iar! Uite că, orice ar face el, din când în când, pe ici pe colo, mizeriile ies, ca uleiul, la suprafaţă. Şi de aia nu poate pretinde stimabilul că ar fi fără de pată.

„Problema de personal” este, cred, şi o chestiune de stil. De stil personal. Dacă eşti un lider autoritar, vei fi, inevitabil, înconjurat de yes-mani, ghiocei – cum ar spune însuşi primarul. Ăştia, puşi în funcţii, ori vor încerca să îşi copieze stăpânul, devenind nişte satrabi, ori se vor dovedi prea slabi, transformându-se în adevărate calamităţi pentru instituţiile pe care le conduc. Curios cum pică un „liberal” într-o asemenea capcană, fiindcă tipul ăsta de lider nu e specific liberalismului. Dar, până la urmă, despre care liberal vorbim?

Chiar suntem "smart"?

Oficial, suntem, de un an şi mai bine, un „smart city”. După cum văd eu lucrurile, deocamdată chestia asta întârzie să se vadă, dar, fiindcă tot a fost lansat în dezbatere publică Regulamentul pentru parcări, poate e momentul să fim... „deştepţi” măcar cinci minute.

În numărul 706, 31 august – 6 septembrie 2017, Dilema veche a publicat un text, semnat de Matei Martin; „De ce sunt oraşele smart”. Iată câteva fragmente, relevante, cred, pentru o aplicaţie asupra Oradiei.

„... inteligenţa unui oraş nu se măsoară în numărul locurilor de parcare oferite ci, dimpotrivă, în creativitatea măsurilor pe care le iau autorităţile pentru a face maşina personală inutilă sau indezirabilă”.

„Viena e considerat a fi oraşul european cel mai «locuibil». Strategiile de dezvoltare urbană s-au îndreptat spre calitatea transportului public şi protejarea spaţiilor verzi”.

„Şi capitala Norvegiei, Oslo, se pregăteşte să elimine maşinile personale din zona centrală”. Şi aşa mai departe. Textul chiar merită citit în întregime, fiindcă e „smart”.

Şi, prin contrast, ce vedem în Oradea? Marile parcări ale oraşului sunt drept în inima acestuia: parcarea de la Tribunal e deja construită, cea de pe strada Independenţei, în construcţie – mai central nici că se putea! – şi alte două parcări, aflate încă pe planşetă, la fostul stadion Voinţa şi în spatele Spitalului Militar.

Deci, în loc să scoată circulaţia din centrul Oradiei, administraţia Bolojan ţine parcă să aducă şi mai multe maşini în „buricu’ târgului”, permanentizând blocajele specifice orelor de vârf.

Mie mi se pare că asta e lipsă de viziune sau, cum ar zice „dilematicul”, criză de creativitate. Deci, întreb şi eu, chiar suntem „smart”?

Podu' si narodu'

A fost iar zarva in Consiliul Local Oradea. Primaria vrea sa comande un ansamblu statuar care sa innobileze „Podul Centenarului”, vechea pasarela comunista de langa „centrul de calcul” ce urmeaza a fi largita de administratia Bolojan.

Ei bine, in acest context, consiliera UDMR Kirei Melinda a cerut ca printre reprezentarile artistice ce urmeaza a fi amplasate pe pod si la capetele acestuia sa figureze si chipul regelul Ladislau, intemeietorul Oradiei, dar si un fragment din Proclamatia de la Alba Iulia.

Cu tot respectul pe care il port figurii regelui sfant fondator al Oradiei, imi vine destul de greu sa inteleg ce legaturi istorice se pot face intre acest personaj si evenimentul de la care sarbatorim, anul acesta, trecerea unui veac.

Ei, cu Proclamatia e alta daravera.Da, la Alba Iulia, s-au facut niste promisiuni pe care majoritatea nu le-a respectat in raporturile sale cu minoritatile etnice. Mai mult, alte asemenea obligatii n-au fost respectate nici de romanii din „regat” fata de „fratii” lor din Ardeal. De aia socotesc eu ca n-ar fi rau ca fragmente din Proclamatia de la Alba Iulia sa fie turnate in bronz pe undeva, intr-un loc public. Macar ca sa ne aducem aminte ca e bine sa ne tinem promisiunile. N-am sa pricep niciodata de ce, atunci cand vine vorba despre principiile cuprinse in Proclamatia de la Alba Iulia, statul roman se poarta de parca ai injura de mama tot ce are el mai sfant. De buna seama, conducatorii sai - albi, rosii sau policolori - din ultima suta de ani se stiu cu musca pe caciula.

Ei, da’ nerozia adevarata abia acum incepe si pare a avea legatura cu cele de mai sus. Iritat de pretentiile UDMR, primarul Ilie Bolojan, un politician care e tot mai aproape de profilul iliberalului Orban (sa se fi contagiat oare prin noul sau aliat politic local Tokes Laszlo?) a avut o reactie stupefianta. I-a pus pe consilieri sa transmita sefilor lor politici ca Uniunea „nu va mai derula resursele orasului”.

Ce-o fi avand unificarea cu finantarea? Da’ podu’ cu narodu’?! Ceva, ceva tot o fi iar legatura subtila se face tocmai prin Proclamatia de la Alba Iulia si promisiunile niciodata respectate.

As avea si eu o intrebare, zic ca-i de bun simt: Cum poti pretinde loialitate cuiva fata de care ai uitat sa iti respecti cuvantul dat? Daca vrei sa fii respectat invata, mai inainte, sa respecti.

Dincole de rusine

„Cum te porti cu natura asa ii tratezi si pe oamenii”, spunea cineva. Iata, putem marca inca un moment trist in ceea priveste prezenta naturii in spatiul nostru urban.

Luni, 28 august, au fost pusi la pamant si ultimii copaci din ceea ce a fost, pana nu demult, zona verde de pe malul stang al Crisului Repede, in aval de podul Sf. Ladislau. De fapt, din cei peste 40 de arbori, inventariati acolo de ecologisti, a mai ramas doar unul. Un ciot cu mai multe ramuri rupte decat frunze.

Interventia autoritatilor, a onorabilului nostru prefect, a fost mai mult decat „salutara”. Nu poti decat sa te gandesti la cei reprezinta statul cu multa, multa, recunostinta, ca la adevarate modele de implicare civica, devotament cetatenesc si sacrificiu eroic pentru pastrarea legalitatii.

De data asta n-a venit nici o viitura, in plina perioada de seceta severa, sa scoata din pamant cei cativa arbori care mai ramasasera dupa atacul devastator, cu buldozerul si cupa excavatorului, dezlantuit acum cateva saptamani de „specialistii” REPCON.

Am putea spune ca, intr-un fel, lucrurile au intrat in normalitate, pentru ca – oricat ne-ar parea unora de aiurea – dispretul fata de tot ce inseamna spatiu verde e firescul Oradiei zilelor noastre. Acest tsunami care nu se mai termina inseamna: coruptie, nesimtire si lipsa totala a oricarui sentiment de compasiune.

Sa mai notam aici ca „prea-cinstitele fete” care ne conduc nici macar nu catadicsesc sa respecte proiectul pe care ei insisi l-au prezentat public pentru aceasta lucrare, dupa cum se vede in imaginile de mai jos. Acolo, pe planseta, mai erau si cativa copaci. Desigur, a fost o regretabila eroare care trebuia neaparat indreptata in teren.

Si, ca sa inchei rotund, ma intorc la cuvintele de inceput. Sa nu ne asteptam la respect din partea celor care nu se respecta ca functionari si ca oameni. Sufletele lor sunt goale ca malul pe care l-au ras.

P.S. Oradea azi. Intr-una din imagini se pot vedea senilele utilajelor grele risipind ultimele farame din frumosii copaci ai Crisului Repede. Ceva mai incolo, un alt utilaj extrage cu spor balast chiar din albia raului. E mai ieftin decat sa aduci piatra cu camionul de cine stie unde. Si e doar vag ilegal. Dar parca mai conteaza? Daca ai spate, poti face ce vrei. Pe fata si fara rusine.

Boii cu caru'

Nu stiu daca ati băgat de seama, de ceva vreme, pe unele ziduri care flancheaza malurile Crisului Repede, in zona centrala a Oradiei, au rasarit cateva frumoase lampioane turnate in fonta. Pana aici, toate bune. Partea proasta e că trei astfel de corpuri de iluminat au fost „plantate” şi pe digul din imediata vecinătate a podului Sf. Ladislau, adica taman acolo unde, azi-maine, vin constructorii sa faca atat de necesarele lucrari de consolidare.

Deci, cand vin muncitorii, cineva o sa dea jos lampadarele care tocmai au fost instalate. Bravo, bai, Dorel! Asta înseamnă să „pui caru’ înaintea boilor”. Ilie stie?

Tăiaţi acest copac!

Gata, bă, v-a reuşit, doborâţi-l!

Chinuit de toţi nemernicii, copacul doamnei Marossy a pierdut lupta pentru viaţă.

Oricine poate vedea că, toaletat barbar în mai multe rânduri, arborele secular s-a uscat în picioare. În luna iulie a anului 2017, a venit vremea să mai trecem pe răboj încă o crimă, comparabilă cu dispariţia lotusului termal, crimă la care unii din cei puşi să ne reprezinte interesele au fost făptaşi, iar toţi ceilalţi ne-am făcut complici.

În inima Oradiei, „Capitala verde a României”(!), zace acum un hoit, ca un uriaş de douăzeci de metri, mort în picioare. Recent am văzut acest copac într-o imagine a clădirii Colegiului Gojdu surprinsă acum mai bine de o sută de ani. Pe atunci plopul doamnei Marossy era un copac tânăr şi zvelt. Nici nu visa el că, un veac mai târziu, după ce a trecut prin furtuni şi războaie, când ajunsese mare şi puternic, o mână de oameni fără dram de dragoste în inimile lor îi vor lua viaţa.

Pe voi nu vă doare sufletul, că nu are ce să vă doară, dar mie îmi dau lacrimile când mă uit la isprava pe care aţi făcut-o. Arborele ăsta mort e încă un semn al răutăţii voastre, al lipsei de scrupule, al nepăsării, al egoismului, al foamei neostoite de bani. Tăiaţi acest copac, fiindcă el e un semn al ruşinii care nici nu vă mai poate atinge obrajii!

„Eliminaţi” acest copac, cum ar spune onorabilul domn Ghitea, şeful Direcţiei Tehnice a Primăriei Oradea, funcţionarul despre care aflu din presă că are cel mai mare salariu. Smulgeţi „mortul” din rădăcini, ca nimic să nu mai facă umbră biruitorului vostru mers înainte, spre „dezvoltare”, cu orice preţ!

Într-o lume mai bună, copacul acesta ar fi fost ocrotit şi venerat. Dar, se vede treaba, noi nu trăim nici măcar în cea mai bună dintre lumile posibile. Până acolo mai sunt nişte monumente de pus la pământ, nişte case de demolat, câteva zone verzi ce trebuie acoperite cu asfalt şi, mai ales, multe, multe, cârciumi de inaugurat.

Nu pot să nu-mi aduc aminte încrederea pe care Anna Marossy i-a acordat-o, la prima sa alegere, primarului Ilie Bolojan. Şi iată recunoştinţa lui! Copacul pe care ea l-a îndrăgit cel mai mult merita protecţia primarului de Oradea. Dar „cât caracter, atâta recunoştinţă”, cum spunea un clasic. Anna Marossy înţelesese şi ea, în ultimii ani de viaţă, că politicianul n-a făcut decât să se folosească de imaculata ei reputaţie de apărătoare a naturii.

Una peste alta, a venit timpul ca „măcelarii” primarului să-şi încheie opera. Tăiaţi acest copac! Pentru unii din noi nu mai e decât o amintire dureroasă. Pentru voi ar trebui să fie un semn de neşters al ruşinii.

Cronica unui omor anunţat

Motto: „Trăim într-o prostituţie publică îngrozitoare”, Dan Puric

Cică au crescut apele şi au dus cu ele toţi copacii de pe malul stâng al Crişului Repede, în amonte de pasarela pietonală de la Centrul de Calcul. Ce mai poveste! De fapt, acelor copaci le-a fost inventată o „moarte” plauzibilă...

Săptămâna trecută toţi arborii de pe şantierul cu pricina erau tăiaţi cu drujba şi tocaţi, cracă după cracă, cu excavatorul de către angajaţii Repcon. Fiindcă în Avizul de mediu nu se pomenea nimic despre eliminarea arborilor din acea zonă şi pentru că CRSE a cerut autorităţilor să intervină, a fost scornită o poveste.

Reprezentanţii Administraţiei Bazinale „Crişuri” dau vina pe „Electrica” fiindcă ar fi mărit debitul Crişului, fenomen care a determinat smulgerea din rădăcini a arborilor crescuţi pe mal.

Aici ar fi de făcut mai multe observaţii. Autorii acestui nou atentat la spaţiile verzi ale oraşului admit că, cel puţin în parte, căderea arborilor s-ar datora lucrărilor care se fac în zonă, mai precis operaţiunii de curăţare a grinzii de mal. Dar tot ei se grăbesc să spună că, crescuţi spontan în mâlul adunat la baza digului de-a lungul ultimelor decenii, arborii sacrificaţi nu aveau ce să caute acolo. Ca de obicei, victima e de vină...

O altă chestiune discutabilă e însăşi povestea cu creşterea nivelului apei şi influenţa pe care aceasta a avut-o (sau nu) asupra rădăcinilor arborilor dispăruţi. E cel puţin curios faptul că, taman acum, când Primăria Oradiei şi Apele au luat malul cu asalt, acei copaci au fost smulşi din rădăcini. Stranie coincidenţă, nu-i aşa? Zeci de ani au rezistat puhoaielor şi acum o viitură controlată a scos totul din rădăcină. Hai, nu zău?!

În plus, nu trebuie să fii mare specialist în ape ca să observi că digul de piatră recent construit chiar în faţa zonei care a fost, chipurile, afectată de acest adevărat tsunami trebuie să fi redus semnificativ puterea curenţilor care, cică, au smuls copacii de la locul lor.

Mai mult, în imaginile surprinse la faţa locului nu se vede nici măcar un arbore căzut. Se văd, în schimb, trunchiurile arborilor mutilaţi cu drujba. Asta e imaginea cea mai grăitoare a grijii pe care autorităţile noastre o poartă mediului.

În aceste circumstanţe, afirmaţia reprezentantului Apelor care spune că: „Deşi constructorul a încercat să protejeze arborii...” inevitabilul s-a produs, nu e decât o obrăznicie sfruntată.

De parcă ar suferi de un complex al copilului bătut, când sunt prinse în off-side, instituţiile noastre inventează scenarii pentru a-şi acoperi incompetenţa sau nemernicia. Sunt foarte curios să ştiu dacă această „conspiraţie” s-a pus la cale în complicitate cu prefectul – sesizat de CRSE – sau fără ştirea acestuia, doar pentru a se pune cumva batista pe ţambal!

O să spuneţi că vreo 30 de copaci nu sunt un capăt de ţară. Poate că nu sunt. Însă aici miezul problemei s-ar putea să nu fie atât copacii, cât povestea în sine. Grav e că suntem minţiţi, că suntem duşi cu preşul, că reprezentanţii instituţiilor statului, cei care AU OBLIGAŢIA DE A NE REPREZENTA INTERESELE, au ajuns să se preteze la astfel de manevre pentru a-şi acoperi mizeriile. Ăsta e adevăratul stat paralel, gaşca de funcţionari care lucrează împotriva intereselor noastre. Nu aşa se procedează într-un stat de drept. Nu merge ca, pe de o parte, să mimezi preocuparea pentru „protecţia...” şi, pe de cealaltă, să intri cu drujba în ceea ce pretinzi că ai încercat să ocroteşti. Poate nu e decât un caz minor, dar e încă o situaţie în care „statul” şi-a bătut joc de noi.