DE-MI-TE-REA! Musai?

Senatorul liberal Cristian Bodea a cerut, public, chiar în aceste zile, demiterea prefectului Claudiu Pop. Riscând să „ucid” din faşă acest text, aş începe cu o întrebare, retorică, dar care are avantajul de a pune într-o lumină, zic eu corectă, importanţa copleşitoare a demersului iniţiat de parlamentarul bihorean: Cum o să afle premierul Cioloş că el i-a cerut să-l demită pe prefect? Sunt convins că şeful Guvernului îşi începe dimineaţa citind presa locală. Pe toată!

Când spune că prefectul nu a luat distanţa necesară de partidul care l-a promovat în funcţie, Cristian Bodea are dreptate. Eu însumi l-am văzut pe înaltul reprezentant al statului, de mai multe ori, în „vizită” la sediul fostei organizaţii „de bază”. E clar că domnul Pop se simte încă prea tânăr pentru a pune cruce prodigioasei sale cariere politice, retrăgându-se în azilul înalţilor funcţionari. Dar, în fond, cine – că a fost pedelist, liberal sau pesedist – a crezut măcar o clipă, în mod serios, că povestea asta cu „corpul înalţilor demnitari” nu e altceva decât încă o manta de vreme rea pentru toţi piloşii politici? Dacă le ies bine socotelile, se întorc în politică. Dacă nu, stau, bine-mersi, pe banii statului, că-s mari funcţionari, chiar şi când nu funcţionează.

În spiritul pretenţiilor senatorului Bodea, Guvernul a şi anunţat posibile schimbări de prefecţi. Ce ironie, chiar vicepremierul Vasile Dâncu a spus asta, cel care e tot atât de tehnocrat ca şi prefectul nostru însuşi! Teoretic, un alt guvern ar trebui să numească o altă garnitură de prefecţi. Dar, cu cine să-i ceri unei echipe de tehnocraţi să înlocuiască 40 sau chiar 80 de reprezentanţi guvernamentali din toată ţara, cu tot atâţia independenţi?! Şi, mă rog, de unde, cum, să-i aleagă?!

Claudiu Pop, zis şi „prefectul roşu”, a replicat că, şi dacă ar fi să plece, lasă ceva în urma sa. Să vedem ce! Sunt semne că drumul de Beiuş devine, încet, încet, circulabil. Dar, după ce a fost ani de zile coşmarul tuturor şoferilor, nici nu ştiu dacă asta e o realizare sau dimpotrivă. Cu podul Densuşianu e fix la fel! Pe de altă parte, PSD a plecat de la putere şi sala polivalentă, pe care ne-au tot promis-o, este doar la nivelul... planşetei. Cu podul ce traversează calea ferată, în zona Metro, e altă dandana. Gata de mai bine de o lună, pasajul nu poate fi dat în folosinţă datorită unei conducte care trece pe dedesubtul său şi care, dacă s-ar tasa, ar pune în pericol lucrarea. Cum de nu s-au gândit la asta, în timpul lucrărilor, proiectanţii sau constructorii e o întrebare al cărui răspuns, uşor stânjenitor, cade tot în sarcina prefectului.

Şi ar mai fi o problemă. Mesele festive, organizate cu prilejul unor diverse evenimente la restaurantul hotelului administrat de tatăl domnului prefect, au devenit o tradiţie a ultimilor ani. Ar fi de văzut dacă aceste agape tovărăşeşti sunt decontate de stat. Dacă e aşa, familia Pop are o mare problemă. Poate fi suspectată de corupţie, în cea mai stupidă formă posibilă. Dacă nu e aşa... Jos pălăria!

Nu mi-a plăcut nici faptul că prefectul Claudiu Pop a intervenit în activitatea administraţiei numai atunci când, împărţind preferenţial banii de la buget, stăpânirea judeţeană i-a nedreptăţit în mod flagrant pe primarii pesedişti. Cu alte cuvinte, s-ar putea spune că prefectul Claudiu Pop nu mişcă decât în interesul foştilor săi colegi de partid? Păi, dacă e aşa, trebuie să plece, clar!

Încă ceva. Când eu l-am sesizat pe înaltul reprezentant al Guvernului în legătură cu modul, susceptibil de a fi încadrat ca o gravă faptă de corupţie, prin care Ovidiu Mureşan a fost uns director la CAO, prefectul Pop n-a părut că acţionează ca un „garant al legalităţii”, ci precum un avocat al fostului său coleg de partid. Pe scurt, a pasat problema la Compania de Apă! A fost ca şi cum aş sesiza Parchetul iar procurorul mi-ar trimite, în plic, declaraţia pe care a luat-o suspectului, cu maximum de delicateţe, chiar la el acasă, eventual lângă o cafea şi un coniac. Mersi, să-ţi fie ruşine!

Pe de cealaltă parte, ca să revin de unde am pornit, nici senatorul Bodea nu e cine ştie ce „Sfarmă Piatră” în politica locală. Tare mă tem că nu poate arăta nici măcar atâtea realizări, fie ele şi discutabile, câte îşi poate pune la butonieră prefectul. Fost jurnalist, senatorul liberal s-a dovedit a fi mai mult un „trompetist”, as al emisiunilor de dezbateri politice şi al învrăjbelilor, al jocurilor cu miză măruntă, locală. Judecând lucrurile pe acest calapod, nu cred că demersul senatorului PNL este altceva decât o petardă de presă (fiindcă tot e la modă obiectul) fără nici un alt rost decât acela de a semnaliza opiniei publice că şi domnia sa există.

Una peste alta, dacă ar fi să fiu şi puţin răutăcios, aş mai zice că, pentru a adăuga încă un semn al trecerii sale prin funcţie, Claudiu Pop anină, chiar în aceste zile, portretele tuturor foştilor prefecţi pe pereţii instituţiei. Dincolo de faptul că unele din aceste triste figuri nu merită onoarea ce li se face, demersul nu e cine ştie ce mare lucru. Dar, e mai mult decât pot arăta alţii...

Atunci, să plece sau să stea? Du-că-se, părerea mea!

Catren

Se dedică celui care este "The one and only", adică cel "care este" unul şi unicul, alfa şi omega politicii locale şi naţionale şi liberale, etc.

Pleacă Ilie!
În mine se cască un vid.
Vai, ce-o să fie?
Mă şi sinucid...

PS şi se mai dedică tuturor disperaţilor care, în lipsa unicului şi irepetabilului conducător, luminător, îndrumător, lider spiritual etc. vor rătăci la nesfârşit prin pustie în căutarea unui nou... stăpân. scrisesem "cur de lins" dar mi s-a părut că expresia e prea tivială.

Noi plătim, nu gândim!

Iniţial, platforma „Orădeni, vrem apă caldă, căldură şi aer curat – Miting împotriva lui Bolojan!” mi s-a părut a fi un demers naiv. Dar, cu fiecare zi ce trece, cu fiecare nouă „ispravă” a administraţiei noastre, aceasta tinde să devină o opţiune tot mai serioasă. Dacă lucrurile continuă aşa, va fi musai să ieşim în stradă. Şi zic să ne grăbim, până când căpcăunul nu pleacă...

Iată unul din zecile, sutele, de motive pe care administraţia locală a avut grijă să ni le furnizeze de-a lungul anului.
8 decembrie a.c. – nu tu apă caldă, nu tu căldură, nici apă rece... Responsabilii să plece!

A doua zi e iar una din acele zile în care, călătorind cu tramvaiul, poţi şti cine de ce parte a Crişului locuieşte, în funcţie de damful pe care îl emană. Ce mai oraş european suntem!

Reparaţiile astea „programate”, nu se puteau programa astă vară? E oare prima dată în istoria Oradiei când se spală conductele? Mă îndoiesc. Dar, niciodată nu a durat atât şi nici nu s-au făcut iarna.

De ce, dacă se întrerupe apa rece, nu avem nici apă caldă? Oricum aproape niciodată aceasta nu atinge temperatura la care ar putea să fie prea fierbinte pentru o baie aşa cum trebuie.

- Şi de ce e frig în casă?

- Bonus!

E firesc să îţi cumperi apă de băut, când eşti „cotizant” la CAO? Administraţia locală susţine cumva firmele de îmbuteliere a apei de la robinet?

Mă întreb câţi orădeni şi-au făcut în aceste zile provizii de apă şi câţi dintre ei au bătăi de cap pentru că au uitat sau nu au avut timp să facă asta?

Oare câte inundaţii se vor petrece pe la blocuri fiindcă, aşteptând minunea de a avea apă, unii vor uita robineţii deschişi?

Câte mici afaceri suferă din pricina unor astfel de măsuri „programate”? Cum o fi să ai o cafenea, un bar sau un restaurant şi să nu poţi spăla vasele? Nu vreau nici să îmi imaginez cum o arăta copaia în care se spală, la grămadă, vesela!

Poate unii s-ar duce la sport dimineaţa. Dar, după, nu pot să facă un duş! Sigur, pot merge după-amiaza, dar, de ce să ne facă nouă Primăria program?!

Nu pot să înţeleg de ce în ţările civilizate nu se întâmplă aşa. Poate fiindcă avem, la CAO, (şi) un director – taman la marketing! – angajat pe ochi frumoşi.

Toate astea sunt întrebări care nu sunt puse public şi, în consecinţă, nici nu-şi primesc răspunsurile atât de necesare. Pentru că noi plătim nu gândim!(?)

Nici aici, nici aici!

Contra-editorial
Poate vă mai amintiţi vechea reclamă la detergent: „Nici aici, nici aici!”, exclama gospodina. Aşa e şi cu Ilie Bolojan. El spală, fără urmă (de ruşine) orice normă, orice regulă, orice cuviinţă.

Aşadar, e cert, primarul Oradiei a fost promovat în funcţia de secretar general al PNL. Cel care mai ieri ar fi mâncat pedelişti pe pită, va face (şi) cu ei ordine în partid, de acum înainte. Foarte bine! Bravo lui! E, orice s-ar spune, un important pas înainte pe parcursul carierei unui om politic.

Dar...

Munca de secretar general e grea, presupune organizarea şi coordonarea tuturor filialelor, plus alte nenumărate activităţi „interne”. E o „meserie” care, ca să o faci bine, îţi confiscă şi existenţa.

Totuşi, primarul Oradiei spune că nu are de gând să renunţe nici la poziţia de cap al administraţiei locale. Până la anul va lucra oarecum „interimar”, apoi „ca plin secretar general”. Deci, dacă va fi „plin” acolo, nu poate fi „plin” şi aici! Până şi comuniştii erau împotriva cumulului de funcţii. În urmă cu câţiva ani, o mulţime de oameni au sărit în sus când un parlamentar cu mintea mai creaţă susţinea că funcţia de primar ar trebui să poată fi compatibilă cu cele de senator sau deputat. Toţi au zis: „E nebun ăsta?! Nu se poate!”. Ei bine, El poate!

Cu ani în urmă, eu însumi am scris că de la Bucureşti, fiind deputat ori senator, nici măcar o filială de partid, aflată în teritoriu, nu poate fi condusă aşa cum trebuie. Să fii: secretar general al unui partid, primar de „mare municipiu” şi preşedinte de organizaţie locală, nici pe atât! Eu zic că, dacă i-ar păsa de interesele partidului sau de cele ale oraşului, mai mult decât de propria-i statuie, Ilie Bolojan ar „rupe pisica”. Zeu să fii şi nu cred că poţi face performanţă, la un asemenea nivel, în două slujbe, aflate la 600 de kilometri distanţă una de alta.

Sunt convins că edilul nostru mă va contrazice. Prin fapte. Altminteri... Dacă nu va face performanţă ca secretar general îşi periclitează ascensiunea politică. Dar, aici, concluziile se vor trage abia la anu’ pe vremea asta. Până atunci, sunt sigur, se va fi „aranjat” şi domnia sa cumva...

Acum primarul acţionează după principiul „pasului de papagal”. Asta-i o regulă de strategie militară care te învaţă să nu-ţi muţi toate trupele şi logistica într-un teritoriu cucerit, până când nu te-ai asigurat că poţi controla în totalitate zona. Mai aplicat spus, Ilie Bolojan face ca papagalul care nu lasă creanga din gheare până când nu s-a agăţat temeinic cu ciocul de altceva.

Ce-i cu astea? Se adevereşte încă o dată că nici la viitorul mandat de primar nu e încă pregătit să renunţe.

1. Dacă nu ar fi aşa, ar demisiona în prima zi a anului 2016. Cu şase luni înaintea datei scrutinului la termen nu se mai pot organiza alegeri pentru funcţia de primar. Mircea Mălan i-ar putea deveni „moştenitor”. Asta doar dacă Ilie Bolojan ar fi dispus vreodată să renunţe la o cât de mică fărâmă din putere.
2. Dar nu e omul care să rămână de căruţă sau „făr’ de colegi”, cum se spune.
3. Cred că, în momentul ăsta planurile primarului arată cam aşa. Dacă, la toamnă, pică vreo mărire mai înaltă, pleacă, ne lasă. În acest caz, fiind primar ales în 2016, următorul candidat liberal, desemnat probabil de el, va avea un ascendent puternic asupra contracandidaţilor săi şi, sigur, ne va fi prezentat ca un demn succesor, „Garantat de dom’ ministru”. Că s-ar putea să ne pună la o oarece cheltuială contează prea puţin, important e să-i iasă lui socotelile.

Singura parte faină în poveste asta e că deja prin Primărie, în toiul iernii, vânt de primăvară adie. Funcţionarilor le-a mai venit inima la loc. „Jupânul” va fi departe şi, vorba ai, „Când pisica nu-i acasă...”.

Şisturi şi resturi

Mi se întâmplă rar, dar socotesc că, în faţa evidenţelor, orice alte argumente trebuie să cadă. Îmi scot, cu respect, pălăria în faţa deciziei primarului Ilie Bolojan de a face demersuri pentru eliminarea Oradiei şi a Sânmartinului de pe harta exploatării gazelor de şist.

Am, totuşi, o mică observaţie. Să nu uităm că, deocamdată, ideea se află la stadiul de promisiune. Doamne ajută!

Pe de altă parte, nu pot să-mi reţin mirarea. Cei interesaţi de acest subiect îşi mai amintesc cu siguranţă că, în urmă cu doi ani, pe când manifestaţiile împotriva exploatărilor de la Roşia Montană şi a gazelor de şist erau în toi, un grup de ecologişti orădeni i-a cerut primarului Ilie Bolojan să facă ceea ce el a început acum. Atunci, absolut surprinzător pentru mine, edilul a spus „pass”.

Cum am mai scris, Ilie Bolojan pare preocupat acum să „securizeze” resursa de apă termală a zonei, resursă care ar putea fi definitiv compromisă de începutul exploatării gazelor de şist.

Mă miră peste poate interesul pe care şeful administraţiei orădene îl are azi faţă de această resursă, spre care privea cu atâta dispreţ cu ocazia primei sale candidaturi, în urmă cu mai puţin de opt ani. Poate a descoperit şi domnia sa că apa termală este o alternativă ieftină, care poate asigura – fie şi parţial – încălzirea apartamentelor din Oradea. Mai mult, sunt convins că primarul Oradiei nu are de gând să renunţe la ideea de a transforma oraşul, cu sau fără Sânmartin, într-un pol al turismului termal. Şi, ia ghiciţi care e resursa de care are cea mai mare nevoie?! Evident, apa caldă din sol.

În altă ordine de idei, eu nu îmi fac cine ştie ce iluzii. Mă tem că scoaterea Oradiei şi a Sânmartinului de pe „harta” viitoarelor exploatări a gazelor de şist nu ne va scuti de pericolul poluării. E greu de crezut că, găsindu-se precum într-un fel de rezervaţie subterană, pânza freatică din subsolul celor două localităţi va fi scutită de consecinţele dramatice ale fracturării solului. Se ştie că această tehnologie afectează terenul pe suprafeţe foarte întinse împrejurul exploatării.

Rămâne de văzut care vor fi consecinţele demersurilor iniţiate de primarul Ilie Bolojan şi, mai ales, ale începutului lucrărilor de exploatare. Senzaţia mea este că „exploatatorii” nu încearcă decât să mai îndulcească hapul amar, pe care iată până la urmă tot trebuie să-l înghiţim, sperând poate că orădenii nu vor mai ieşi în stradă să se pună de-a curmezişul intenţiilor lor. Poate au socotit deja că nu pierd prea mult din producţie, dacă fac această concesie. În schimb, pot puncta la capitolul imagine.

La rândul său, Ilie Bolojan pare înscris într-o adevărată competiţie de forţă al cărei premiu ar putea fi titlul de „cel mai verde primar” al României. Şeful administraţiei orădene se ştie vulnerabil la acest capitol şi trage tare să recupereze puncte în ochii populaţiei. Eu cred că o face de ochii lumii şi de dragul scorului electoral, dar asta e doar părerea mea şi contează mai puţin.

Cu sau fără Oradea şi Sânmartin, noi toţi riscăm să pierdem enorm, dacă Bihorul intră pe harta exploatărilor active a gazelor de şist. Pericolul n-a trecut. E chiar mai aproape cu această concesie făcută primarului Ilie Bolojan. Natura nu ţine cont de limitele desenate de oameni pentru Oradea şi Sânmartin. Nu vă faceţi iluzii, efectele fracturării nu vor întârzia să apară!

Dar, deocamdată, intenţia, buna-intenţie, contează!

Un (foarte) posibil răspuns

De ce suntem, unde suntem? Cum am ajuns, unde am ajuns? Două, din sutele, de variaţiuni ale aceleiaşi teme, obsedanta întrebare ce priveşte starea deplorabilă în care se află România.

Un posibil răspuns, unul cât de poate de elocvent, am găsit în volumul "Şantajul şi etajul". Aparţinând jurnalistului George Stanca, această carte pune în valoare opera şi personalitatea unui mare jurnalist, Pamfil Şeicaru, rămas în conştiinţa publică - pe nedrept - mai ales prin celebra expresie citată în titlul cărţii, vorbă care, în ciuda credinţei larg răspândite, nu îi aparţine.

Aşadar, ce spunea Pamfil Şeicaru, în 1950, despre ce s-a întâmplat cu România şi, mai ales, care vor fi, pe termen lung, consecinţele "ocupaţiei" comuniste:

"Să înţelegem că asupra ţării noastre a căzut o bombă atomică morală. Constatările medicilor au stabilit că (...) o radioactivitate reziduală subzistă multă vreme după explozie (...) nisipul, algele marine, prezentau o radioactivitate periculoasă. Când ţara va fi din nou liberă, multă vreme vom fi sub ameninţarea tăcută şi vicleană a radioactivităţii reziduale a regimului comunist, în forme pe care noi nu le putem bănui şi de al căror caracter oamenii nu-şi vor da seama".

Am tratat "tranziţia" ca pe un plan cincinal. Ne-am grăbit să întrecem prezicerile lui Silviu Brucan. Dar, adevărul, tristul adevăr, este că nu ne-am vindecat încă de comunism. Şi, dacă ar fi să judec prezentul dintr-o perspectivă pesimistă, aş zice că pare imposibil ca generaţia mea să scape vreodată de consecinţele maladive ale radiaţiilor comuniste.

De asta suntem unde suntem!

Încă 1... Mai ceva!

Numa’ ce-am zis că e bine ca Primăria Oradiei să îşi asume răspunderea pentru viitorul, azi cât se poate de sumbru, al Rezervaţiei „Ochiu Mare”, de la Băile 1 Mai, şi implicit, pentru destinul Lotusului Termal, al melcilor şi peştilor, unicate la nivel mondial, care trăiesc – dacă or mai trăi - acolo.

Apoi, mi-am băgat puţin nasul în povestea asta şi, ce întâmplare!, ea a început să pută. A apă stătută. Oare de ce ţine Ilie Bolojan să se facă stăpân pe o bucată de pământ care, din punct de vedere administrativ, pică în afara sferelor sale de activitate? Asta e o întrebare pe care chiar mă mir că, până acum, presa nu şi-a pus-o.
1. Administraţia Oradiei vrea bani. În anii ce vin, Uniunea Europeană pune la bătaie un munte de bani pentru finanţarea unor proiecte din statele membre. O bună parte din aceşti bani se vor duce către proiectele de mediu. În spatele uşilor închise e deja în plină desfăşurare un război nemilos, în urma căruia se va decide, probabil pe linie politică, cine sunt cei care, dându-şi proiecte, vor pune mâna pe aceste sume. Politicienii vor să înfiinţeze o autoritate de mediu, de anvergură naţională, prin intermediul căreia urmăresc probabil să sifoneze, în scopuri numai de ei ştiute şi, evident, pentru clientela de partid, banii europeni.

2. Ilie Bolojan a pus ochii pe apa termală. Primarul are proiecte de viitor care depind de această resursă, pe care o privea cu atât de mult dispreţ acum vreo opt ani, când se lansa pentru prima dată în campania electorală. Acum vrea să se asigure că poate avea unu minim control asupra zăcământului.

3. Pe lângă asta, niţică imagine, cum că, vezi Doamne, e mare iubitor de natură şi salvator al lotusului termal, nu i-ar strica deloc. Cum şi în ce măsură? Hmmm, asta-i altă întrebare! Am uitat prea repede că edilul Oradiei a spus „pas” atunci când  protestatarii i-au cerut să facă ceva concret pentru a salva Băile de ameninţarea intrării în exploatare a gazelor de şist. Există informaţii conform cărora una din ultimele fapte „bune” pe care le-ar fi făcut guvernarea Ponta ar fi tocmai aceea de a fi dat liber la exploatarea gazelor de şist în perimetrul Băile Felix. Dacă se va întâmpla asta, e foarte probabil ca, în acel moment,  să-i fi pus cruce întregii resurse de apă termală din zonă.

Ar mai fi o întrebare sau o observaţie... Cu cine va salva Ilie Bolojan rezervaţia de la 1 Mai? Să-mi fie cu iertare! Universitatea din Oradea şi Muzeul Ţării Crişurilor, ai căror specialişti au fost „arvuniţi” în avans de către primar, ştiau de vreo 20 de ani că acolo se petrece o adevărată catastrofă ecologică. Şi cei au făcut savanţii ca să împiedice extincţia, in situ, a celor câteva specii unicat la nivel mondial? Nimic! „Viitor de aur”...

E chiar caraghios să-l citeşti pe Ilie Bolojan ameninţând că va depune plângeri penale împotriva celor care exploatează ilegal zăcământul de apă termală din zona Băilor. Nu cred că va birui el unde nu au izbândit prefectul, procurorii, comisarii Gărzii de Mediu şi mulţi alţi granguri ca ei. Chiar crede cineva că ştăbimea, toţi ăia care şi-au tras ilegal piscine cu apă termală, de la Oradea până la Cihei, va renunţa la acest lux moca de frica lui Ilie de la Primărie?! Râd şi curcile. În plus, dacă primarul Oradiei se bagă în cuibul de şobolani încălzit cu apă termală, riscă să îi întoarcă împotriva sa pe toţi cei care contează în Sînmartin. Asta înseamnă că, dacă cumva se mai gândeşte la „unificare”, poate să-i spună adio de pe acum. Povestea asta cu plângerile penale am mai auzit-o şi acum vreo 7 ani. Atunci, fiind în campanie electorală, Ilie Bolojan arunca cu acuzaţii în stânga şi-n dreapta, promiţând, vorba aia „să umple Piaţa Unirii de ţepe”. Câte dintre aceste ameninţări au devenit faptă? Nimeni din vechea administraţie n-a fost legat încă. Ţine de stilul „casei” ca primarul să folosească ameninţarea ca pe un mijloc de a-i determina pe alţii să se dea după voinţa lui.
Încă două rânduri despre mistuitorare pasiune a primarului pentru tot ce înseamnă natură. În urmă cu câteva zile, disperart de halul în care a ajuns să arate Piaţa Unirii, unde, după cum spunea el „s-au planta numai scobitori, care nu vor ţie umbră şi nici spaţiu verde nu se pot numi”, un generos ecologist i-a făcut o ofertă primarului. Orădeanul s-a oferit să cumpere el minim 5 platani şi tot atâţia brazi, de cel puţin cinci metri înălţie, şi să-i doneze municipalităţii, cu condiţia ca aceştia să fie plantaţi în piaţă. În ciuda intervenţiilor făcute la primar, de o cunoştinţă de-a celui care a lansat propunerea, refuzul primarului Bolojan a fost categoric. „Mi-a transmis că e prea târziu”, relata, cu inima îndoită, cel care ar fi fost dispus să plătească chiar şi 20.000 de euro pentru a salva „imaginea verde” a principalei pieţe din Oradea. Nu se poate. Pentru că, probabil, ştie şi primarul că gropile în care şi-a plantat „scobitorile” sunt fie pline de ciment, rămas din timpul lucrărilor de construcţie derulate în piaţă, fie sunt amplasate deasupra unor reţele de utilităţi. Sigur că nu poţi pune în pământ un molid de cinci metri, dacă nu ai unde. E mai fain că administraţia a cumpărat, prin intermediul unei firme orădene, client al casei, tocmai din Olanda, pe bani frumoşi, plante „exotice” care – ce fatalitate – cresc şi pe la noi: Forsythia, zisă şi Ploaia de aur, frasini, liliac, magnolii, etc. Se vede treaba că până şi mediul poate deveni un subiect mai pe inima lui Ilie Bolojan, cu condiţia să „pice” ceva...

Un caz, un necaz şi câteva posibile concluzii

Vorbeam, într-un text recent, despre anumite interese imobiliare ce trebuie „servite” degrabă şi fără ezitare. Tind să cred că mazilirea directorului AIO, Cristian Beltechi, şi înlocuirea lui cu un personaj foarte apropiat primarului Ilie Bolojan este doar o părticică a acestui „masterplan”.

Că ceva e în neregulă cu această schimbare de directori se vede şi din faptul că a fost nevoie de desfiinţarea unei instituţii (AIO) şi înfiinţarea alteia noi (Direcţia Patrimoniu) pentru ca fostul director să fie pus pe tuşă. N-ar fi prima oară când Ilie Bolojan se joacă, cu graţia dictatorului din filmul omonim, de-a numirile, desfiinţările şi moşirile unor instituţii sau posturi. Totuşi, trimiterea lui Beltechi, director cu ştate vechi şi om de bază în ceea ce a fost cândva AIO ori „echipa Bolojan”, pe  postul de „comandant” al Poliţiei Locale Oradea este un gest umilitor, egal ca valoare cu un surghiun.

Instabilitatea echipei manageriale, lipsa de încrederii în colaboratorii săi cei mai apropiaţi, sancţionarea acelora dintre ei care îndrăznesc să se pună de-a curmezişul planurilor sale sunt tot atâtea simptome ale unei stări de nevroză la cel mai înalt nivel administrativ. Dacă nu cumva putem vorbi chiar despre dorinţa căpeteniei de a şterge anumite urme.

În vreme ce la Bucureşti se vorbeşte despre politizarea administraţiei „maxim până la nivelul funcţiilor de secretar de stat”, la Oradea administraţia locală e mai politizată decât era pe vremea lui Petru Filip. Noul director, Lucian Popa, este membru PNL iar, până să fie uns de primar adjunct la AIO, a fost consilier local şi patron de club. E clar, Bolojan i-a copt-o vechiului său camarad!

În politică trădarea se plăteşte cu trădare. Doar ritmul în care se schimbă directorii Primăriei e mai redus decât în primii ani ai administraţiei Bolojan, metodele sunt aceleaşi. Cei care au ştiut să facă, la timp, pasul, au fost lăsaţi să se înfruptre, un timp, de roadele „lucrării” lor. Acum, precum zicea însuşi primarul, ghiocelul a devenit ultimul trend în politica de cadre a administraţiei locale. Delicatele flori sunt plantate, la greu, în poziţii cheie. Deci, dacă Ilie Bolojan îşi face planuri, e clar că va mai candida o dată. Ce să-i faci, n-a fost să fie premier!

Linie în pană

Ce mai veste-poveste! În doi ani, adică între 2016 şi 2018, prin Programul Operaţional Infrastructură Mare (POIM), cheltuind 16.5 milioane de euro, Primăria Oradiei promite realizarea unui terminal intermodal de transport , lângă Gara CFR Episcopia. Transport, afaceri, locuri de muncă... Excelent!

Doar că, la fel ca şi în cazul drumului expres, Ilie Bolojan are o mică problemă cu calea ferată. Electrificarea rutei Oradea – Cluj este una din condiţiile care ar face din terminalul de transport cu adevărat o afacere. Ei bine, tocmai „misiunea” asta e o himeră, una care îi bântuie pe politicieni de aproape o sută de ani.

Primarul Ilie Bolojan spune că „marea electrificare” figurează şi ea în POIM, având ca termen de realizare anul 2022. Mai mult, pentru ca miracolul să se întâmple, „Ar trebui – după cum zice edilul – ca cineva de la Judeţ să ia acest proiect în mână şi să stea cu el la Ministerul Transportului”. Întreb şi eu; ce se întâmplă dacă, de la anul viitor, ne pricopsim cu un lider de judeţ mai puţin sensibil la ambiţiile domnului primar? Sau dacă, nu dă dracu’, ministrul Transporturilor va avea altă culoare politică şi alte priorităţi decât edilul care, iată, are planuri pe termen lung (cu noi).

Deci, în cel mai bun caz, vreme de 4 ani, terminalul orădean va fi deservit tot de calea ferată neelectrificată. În cel mai bun caz, fiindcă, conform Master Planului General de Transport, electrificarea tronsolului Oradea - Cluj, o lucrare de 650 de milioane de euro, ar urma să fie pusă în operă deabia între 2021 – 2030. Adică, s-ar putea ca terminalul să funcţioneze chiar şi 12 ani fără ca garniturile feroviare să fie puse în mişcare cu ajutorul energiei electrice. Asta dacă electrificarea căii ferate Oradea – Cluj chiar se va realiza vreodată. Drumul de fier care ne leagă de capitala Ardealului, a fost inaugurat la 1870. Acum vreo 50 de ani, el figura şi în planurile de electrificare ale comuniştilor. Apoi, pe rând, guvernele stângii şi ale dreptei democratice au promis şi ele să facă „minunea”. Minunea care nu s-a întâmplat încă. Asta chiar dacă ea figura şi în programul de guvernare al PDL, din 2008.

Acestea fiind spuse, nu pot să nu observ că terminalul veste-poveste este un proiect expus unei importante vulnerabilităţi şi că Ilie Bolojan are un apetit aparte pentru lucrări riscante, dacă nu chiar discutabile din punctul de vedere al sustenabilităţii şi eficienţei economice imediate. Dar, poate că numai acei ce riscă fac lucrurile să se întâmple... Vom trăi şi vom vedea.

kakomunism de Oradea

Hai să începem cu o glumă, una pe cât de bună pe atât de serioasă. În zilele în care nu se ştia încă cine va fi următorul titular de la Palatul Victoria, urmaşul lui Ponta cum s-ar zice, s-a auzit că viitorul premier al României era să fie nimeni altul decât primarul Oradiei, Ilie Bolojan. Adică, ministeriatul de la Interne nu i-ar mai fi destul?! Noroc, sau ghinion, cine ştie?, că, deşi a încercat şi poza asta în câteva rânduri, Suuuper-Bolo n-a ieşit destul de „tehnocrat” la analize.

Buun, şi acum, la subiect(e)! Citesc că un avocat orădean a învins Primăria, obţinând în instanţă dreptul de a fi clientul unui alt furnizor de căldură decât regia municipalităţii. Ce chestie! Când ziceam eu, acum câţiva ani, puteţi verifica!, cum că primarul liberal ne bagă pe gât monopoluri ce amintesc de regimul comunist, toţi ciracii lui se uitau la mine ca la inamicul public nr. 1 al urbei. Nu mă încălzeşte cu nimic această victorie, precum – sunt convins – nu-i va încălzi, de aici înainite, nici pe aceia care n-au îndrăznit până azi să îşi ceară în justiţie dreptul de a-şi alege furnizorul de încălzire.

Altă dandana! Citesc că luminatul nostru consiliul local a votat o creştere cu 50% a impozitului pe cea de a doua locuinţă deţinută, în proprietate, de orădeni. Care o fi ideea? Ar trebui cumva, ca în anii „iepocii de aur”, să avem fiecare câte un singur apartament?! Am mai spus-o, principiul conform căruia „Educaţia este a doua natură”, pare să confirme că edilul nostru, cel mai iubit fiu al poporului, n-a depăşit încă anii înaltelor idealuri uteciste.

Ca şi cum n-ar fi destul, aceiaşi aleşi, mari liberali dacă îi întrebi ori dacă îi cauţi la carnetele de partid, au votat creşterea cu 100% a impozitelor pe clădirile a căror faţadă nu este întreţinută corespunzător. Argumentul oficial e acela că Primăria va lua banii şi îi va reinvesti în reabilitarea imobilelor cu pricina. Viziunea oficială a administraţiei Bolojan, inoculată cu succes şi în mentalul unor largi categorii de oameni ai muncii, ar fi că „Dacă ai bani să stai în centru, ai bani şi pentru a contribui la renovarea imobilului de patrimoniu în care trăieşti”. Lozinca asta, repetată acum de un cetăţean în sprijinul iniţiativei Primăriei, a fost lansată – ce oroare! – de însuşi primarul Ilie Bolojan. E drept că, realizând probabil ce enormitate de porumbel i-a ieşit pe gură, nu l-am mai auzit s-o reprete. Dar, târziu, porcul zburase! Dacă stai în centru, plăteşti oricum un supliment „de lux” la impozit. Deci, am putea bănui că „taxa pe ruină” e ilegală. Costurile de reabilitare a clădirilor cu pricina putând să fie acoperite, fie şi parţial, din suplimentul de impozit pe care îl achită locuitorii zonei centrale.

Până la urmă, ce-s toate măsurile astea?! Frustrări de băiet sărac? Porniri egalitariste? Manevre imobiliare deloc subtile? Ciudăţenia dracului! Tocmai consilierii PSD, adică stânga, cea care în mod normal ar fi trebuit să aplaude aceste măsuri, au votat împotriva lor. „Mare-i grădina ta, Doamne”... şi uite că unii din dreapta au sărit de atâtea ori pârleazul demagogiei că  nici nu mai ştiu pe ce parte a eşichierului politic se află!

Ceea ce uită prea scumpii noştri aleşi e că, multe din locuinţele aflate în centrul Oradiei, sunt încă ale statului, că în ele stau mulţi pensionari ori chiriaşi ai Primăriei, oameni care au primit cândva câte o repartiţie tocmai fiindcă nu îşi permiteau să aibă o casă a lor. De pe ăştia vrea Bolojan să-şi scoată pârleala! Nu pot să accept faptul că singura soluţie, găsită de aceia care trăiesc de pe urma impozitelor achitate de locuitorii zonei centrale, este aceea de a le mai pune un bir. Sunt deştepţi, bre! Evident, tot pe banii oamenilor! Avocatul şi publicistul Sever Voinescu scria, recent, în „Dilema veche” că „statul nu este o societate pe acţiuni”. Ce drăguţ ar fi dacă şi primarul nostru ar avea astfel de „Dileme”... Poate ar înţelege că oraşul nu e firma lui de la Aleşd, că nu poţi face bine oamenilor împotriva voinţei lor şi că, dacă tot e să vrei să faci ceva, e mai bine să faci cu ei decât numai pe banii lor. Cetăţeanul, scrie Sever Voinescu, e altceva decât un contribuabil. Cu siguranţă aşa şi este, doar că, pentru asemenea emancipare, e nevoie de puţină voinţă din partea lui şi de puţin respect din partea administraţiei.

De fapt, „foamea de bani” a primarului pe care 60% dintre orădeni vor să-l mai aleagă o dată, pentru câte a făcut, are o explicaţie cât se poate de simplă. A făcut din banii noştri şi îi mai trebuie încă, pentru a ne arăta câte poate el să mai facă!

În ceea ce priveşte noile impozite, tare mă tem că în spatele acestor decizii, care au – iată – un substrat comun, se ascund veroase manevre imobiliare, în slujba cărora s-a pus şi prea-cinstita administraţie Bolojan. Adică, pe româneşte, se vor aplica măsuri comuniste pentru ca un grup de capitalişti bogaţi să pună laba pe centrul oraşului. Fiindcă ei îşi permit să stea în centru, nu ca alţii!

Poluare? 'n c... ne doare!

Fenomenul durează de cel puţin trei zile. Unii zic că ar fi vorba de săptămâni...

În amonte de podul Decebal, pe malul drept al Crişului Repede, una din gurile de evacuare a apei pluviale "pompează", la greu, zoaie în apele râului.

Îngrijorătoare sunt debitul mare al apelor evacuate în aceasta manieră, care este - evident - ilegală, duhoarea pe care acestea o emană în jur şi dâra de apă tulbure, lungă de câteva sute de metri, care se întinde pe Criş.

Ciudat este că, deşi durează de atâta timp, nicio autoritate de mediu, locală sau judeţeană, n-a sesizat fenomenul şi, pe cale de consecinţă, nu s-au luat nici un fel de măsuri. Asta se întâmplă în Oradea, oraşul în care recent s-a constituit un grup ce militează pentru "căldură, apă şi aer curat", ameninţând chiar să iasă în stradă!

Ţinând cont de debit, nu ar fi exclus ca apa să provină de la una din spălătoriile auto aflate în vecinătate, însă ipoteza trebuie confirmată de specialişti...

Dacă o fi cine?!

Despre "nimici"

„Orice putere instalată/ e, automat, şi perimată/ deci, se cere dărâmată!” – refren anarhist.

Parafrază: «Din nimic nu se schimbă nimic».

Nu ştiu alţii cum se raportează la cele mai recente evenimente politice de la noi, dar eu sunt convins că "revoluţia Colectiv" a fost confiscată de preşedinte şi chestia asta mi se pare a fi de un cinism îngrozitor. Liberalii n-au reuşit, prin mijloace proprii şi conform regulilor vieţii politice democratice, să îi ofere preşedintelui Iohannis guvernul pe care acesta îl dorea. Aşa că preşedintele şi-a făcut propriul guvern, cocoţându-l pe cadavrele celor morţi în clubul bucureştean. Încă un episod al politicii româneşti care trece dincolo de limitele umane ale dezgustului.

 

Clasa conducătoare sau ceea ce numim clasă politică, de peste tot şi dintotdeauna, e incapabilă să se schimbe prin ea însăşi. Pentru a deveni politician „de top” trebuie să ai instinct de fiară, să vrei, fie şi inconştient, să stăpâneşti, veleităţi tiranice să te determine la acţiune. Diferenţele, de la un stat la altul ori de la o epocă la alta, sunt de nuanţă şi ţin, în cea mai mare măsură, de sistem şi de gradul de educaţie democratică a celor care îl reprezintă. Însă, mai devreme sau mai târziu, orice politician va tinde, va râvni, să acapareze toată puterea, orice partid sau grupare politică - într-o conjunctură favorabilă - va crea o oligarhie şi orice sistem va deveni, încet, încet, tot mai opresiv. Soluţiile, după părerea mea, sunt două: o democraţie atât de sănătoasă încât să poata bloca evoluţia acestor cancere sociale, răsturnând periodic oameniii „sistemului”, ostracizându-i, sau acceptarea ideii că, ciclic, revoluţia este normală. Dacă este adevărat că orice sistem tinde spre echilibru, aceia care lucrează împotriva acestei legi naturale trebuie, într-un fel sau altul, opriti!

False însemnări de pe frontul de la Stalingrad

Motto: “Apă de ploaie...

... rece şi plină de zoaie”.

Cum logica (nu) funcţionează când eşti înfrigurat şi nespălat.

Am participat, marţi seara, la dezbaterea – excelent organizată de Coaliţia Rogerius - pe tema penuriei cronice de apă caldă şi agent termic, situaţie care parcă a întors Oradea în „luminoşii” ani ai comunismului.

Cel mai important lucru pe care trebuie să îl remarc este „strălucita” absenţă a reprezentanţilor Primăriei. Când ai „curaj”, o dai „anonimă”, nu-i aşa?

În mod ciudat pentru mine, organizatorii au pus în discuţie oportunitatea de a cere demisia directorului CET, Stănel Necula, acelaşi mare specialist care, printr-un suspect cumul de funcţii, asigură şi managementul companiei de distribuţie.

Ciudat, zic, că – pe mine – declaraţiile făcute acolo şi logica simplă m-au dus cu gândul că o altă persoană ar fi cea care trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru această situaţie de criză.

Iată argumentele. Concluzia, la final.

„Anul trecut, de nenumărate ori, i-am adus în atenţia domnului primar necesitatea de a finaliza lucările înainte de începutul sezonului rece...” a spus fostul director al societăţii ce asigură distribuţia apei calde şi a agentului termic în Oradea, demis de primarul Ilie Bolojan.

Tot de la Mihai Cabai am auzit că Primăria este responsabilă de „urmărirea” lucrărilor la reţele. Aceeaşi instituţie fiind beneficiarul şi semnatarul contractului cu finanţare europeană.

Dacă e nevoie să întăresc această idee, iată cuvintele PR-ului companiei, Dan Creţu, prezent şi el la dezbatere: „Toate lucrările sunt făcute de Primărie. Proiectul este gestionat de unitatea de management din cadrul Primăriei Oradea”.

Mai mult sau mai puţin explicit, fostul director, a arătat încă o dată spre Ilie Bolojan atunci când, referindu-se la Stănel Necula, zis: „Nu eu l-am pus pe domnul director general în poziţia în care se află”. Merită reamintit faptul că domnnul Necula a fost „adus” de primarul Ilie Bolojan tocmai de la Galaţi, uns şef la CET, fără concurs, şi apoi, în aceleaşi circumstanţe dubioase, „înscăunat” director peste societatea al cărei obiect de activitate este acela de a ne asigura apa caldă şi căldura în case. Se vede şi se simte cât şi cum a binemeritat omul primarului aceste funcţii, gras remunerate!

Participant şi el la dezbatere, consilierul local Szabo Jozsef (UDMR) a făcut un pas – retoric – mai înainte. „Cine a semnat contractul de management al domnului Necula?”. Răspunsul, dacă nu vă e la îndemână, îl puteţi ghici printre rândurile de mai jos.

Mai departe! Orice student din anul I de la ştiinţe politice, administrative sau drept ştie, ceea ce ziariştii noştri par că nici nu au curaj nici cu gândul să gândească, anume că primarul este capul administraţiei, managerul oraşului, cel care – în schimbul taxelor, impozitelor şi a plăţii facturilor pentru utilităţi – are obligaţia de a ne asigura, înainte de toate, confortul necesar traiului de zi cu zi. Şi, dacă discutăm despre o problemă de management, fiindcă aceasta pare să fie cauza din pricina căreia tremurăm în case, fără a ne putea încălzi măcar cu o baie fierbinte, pun şi eu o întrebare de copil prost, dar care bag sama că nimeni nu îndrăzneşte să o rostească: Cine e, stimabililor, gospodarul – managerul – urbei şi, deci, responsabilul – vinovatul – pentru situaţia în care ne găsim?

Hai, faceţi un efort de curaj şi răspundeţi!

Da, Primarul. Bravooo!

Hai, încă o sforţare! Atunci, cine s-ar cuveni să îşi dea demisia?

...

Aha!

Alina Teuşdea e cadru medical şi locuieşte în acea parte a Oradiei care nu are apă caldă şi căldură de trei săptămâni. Ea a pus degetul pe rană. Le-a spus celor prezenţi, fiindcă adevăraţii responsabili n-au onoarea care i-ar fi putut determina să fie de faţă: „Domnilor, dacă noi, în spital, ne-am face datoria aşa cum v-o faceţi dumneavoastră, numai morţi ar ieşi de acolo”.

Ultima oră!

Citesc că primarul a făcut o declaraţie „curajoasă”. Cică, Ilie Bolojan a promis că „duminică toată Oradea va avea apă caldă şi căldură”. Curajoasă pe dracu! Şi luni, marţi, miercuri... dup’ aia?! Dacă tot face domnia sa pariuri atât de „curajoase” cu termia, că alea cu agricultura s-au făcut şi s-au pierdut deja, ţin să vă spun că – din punctul meu de vedere - curaj ar fi dovedit dacă venea acolo în faţa oamenilor. Cei care lucrează cu osârdie la imaginea edilului fără teamă şi prihană s-au simţit datori ca, după gestul laş de a nu fi fost prezent la întâlnirea cu „victimele” sale, să-l scoată, iar!, erou pe tătucul lor. Nu-i nimic, va veni el peste câteva luni, că doar, e 99% sigur, va mai candida o dată! El va uita „dispeţul cu care am fost trataţi”, atitudine adusă în discuţie de Ioan Horvath, unul din liderii informali ai Coaliţiei Rogerius, dar noi?

Nu ne rămâne decât să ne încălzim cu gândul că – vorba unui alt cetăţean prezent acolo – ne vom putea spăla omeneşte de Ziua Morţilor! Si, după aceea, la Paşte? Poate la Paştele Cailor!

Ilie, agent secret

Cândva se tot vorbea că primarul Bolojan „s-ar fi dat cu pocăiţii”, evident, pentru voturi. Minciuni, bre!

Primarul Oradiei e un agent al prozelitismului aripii celei mai dure a buddhismului zen!

Ca în mănăstirile unde se practică duşurile îngheţate, executate iarna sub cascadă, şi meditaţia zgribulită, în chilia neîncălzită, edilul oraşului ţine să ne convertească sau să ne răcească.

Nu ştiu voi pe unde staţi şi în ce condiţii, dar eu – azi dimineaţă, după duş – aveam degetele vineţii şi crampe musculare de-a dreptul dureroase. Mi-e şi ruşine să mă gândesc câţi dumnezei am coborât, printre dinţii clănţănind, asupra măreţei noastre administraţii.

Orădeni, eu vă iubesc, dar, tocmai d’aia nu pot să nu vă întreb? Bă, voi chiar sunteţi proşti?! Suntem în plină „iepocă de aur”! Sistematizare, raţionalizare... Nu căldură, nu apă caldă! Şi 70% dintre noi mai vor să-l voteze încă o dată?! Nu pot să cred că putem fi atât de proşti încât să nu ne întrebăm ce-a făcut toată vara administraţia Bolojan?!

Cea mai importantă dintre treburile primarului este să se asigure că avem căldură, apă caldă, drumuri... „Întâi să trăim... (cu ceea ce plătim, atât de scump!)... şi, apoi, să filosofăm!”. Să punem porfir în pieţe, dar după ce ne-am asigrat că putem pune capul pe pernă, altfel decât gândindu-ne că e un bloc de gheaţă!

Nu pot să nu mă întreb, oare atmosfera în noul complex termal va fi la fel de glacială? Ilie Bolojan vorbeste despre nu ştiu ce „capitală a turismului”. Vă spun eu: DE-LI-REA-ZĂ! Să presupunem că aş avea o pensiune în oraş. Vă imaginaţi cât de încântat ar putea să fie un turist, fiind „tratat” cu duşuri reci?! Care mai şi plăteşte pentru asta!!! Plăteşte el, plăteşte hotelierul... Tratamentul pentru pneumonie, se decontează la primărie?!

Îi mulţumesc Domnului că primarul n-a apucat să treacă Oradea în sistemul privat de furnizare a energiei electrice! Te pomeneşti că acum n-aveam nici lumină! Ce-o fi şi asta, comunism cu faţă liberală?!

Trăind în frig şi nespălat,

Tot pe Ilie l-ai votat?

E plin paharul, apa-i rece,

Frigul se poate, dar supărarea cum de-ţi trece?!

Anna Marossy - spre aducere aminte

Viitorul ca o poveste cu final tragic

E un loc comun să zici că, la moartea sa, cineva lasă în urmă un gol pe care nimeni şi nimic nu îl poate umple. Albert Camus spunea că există anumite pierderi cărora nu ar trebui să le supravieţuim. Pentru că au existat, oamenii imposibil de înlocuit devin, după trecerea lor în nefiinţă, „pierderi” cu neputinţă de acoperit. Un astfel de om este Anna Marossy. A fost un simbol în viaţă, un etalon de competenţă profesională şi un model de probitate morală. Anna Marossy a fost, asemeni brazilor din Padiş, un om drept şi de neclintit în dragostea sa pentru natură. Atunci când era vorba despre Munţii Apuseni, despre Lotusul Termal sau despre copacii monumentali ai Oradiei, ea nu a făcut compromisuri.

Îmi amintesc că, în urmă cu câţiva ani, s-a întâmplat să fiu la ea acasă când „investitorii” din Padiş tocmai încercau să-i câştige bunăvoinţa. I-au trimis un uriaş coş cu flori şi o ofertă care lor li se părea de nerefuzat. Dacă şi-ar fi călcat cuvântul şi demnitatea profesională, spunând lumii că uriaşa staţiune pe care plănuiau să o construiască acolo nu face nici un rău naturii, Anna Marossy urma să fie angajată, pe o sumă frumoasă de bani, „consilier în probleme de mediu” la firma „marilor” afacerişti. M-a durut inima să văd florile aruncate, înainte de vreme, la coşul de gunoi. Am fost surprins de modul, aproape brutal, în care i-a trimis la plimbare pe mesagerii oamenilor de afaceri. Atunci am înţeles că există, că trebuie să existe, pe lumea asta, lucruri în care nu e loc de compromis. Astfel de idealuri mai sunt. Însă, oameni asemeni Annei Marossy, se văd, din păcate, tot mai puţini.

Aş vrea să cred că ea se odihneşte acum într-o lume mai bună, înconjurată de lotuşi. Au fost florile pe care Anna Marossy le-a iubit cel mai mult în lumea aceasta, florile care au plecat să înflorească dincolo, înaintea ei, tocmai pentru că, aici, au rămas prea puţini aceia care nu vor să facă nici un fel de compromisuri.

În ultimii ani, Anna Marossy spunea tot mai des, ca un oracol, că ne compătimeşte, că, nici nu ştim, dar suntem sortiţi pieirii şi că lumea se va duce de râpă, din pricina lăcomiei noastre. Direct proporţional cu lăcomia, au mai crescut interesele şi indiferenţa. De aceea Anna Marossy mă întreba, cu o tot mai vie îngrijorare în ochi; „Unde sunt ecologiştii?!”. Nu ştiu, îi spuneam. Nu ştiu nici acum. Poate i-au biruit lăcomia, interesele sau indiferenţa.

Aş vrea să cred că ne vom aminti mereu de Anna Marossy şi că lumea nu se va duce de râpă, aşa cum ursea ea. Dar, tare mă tem că nu pot. În aceste ceasuri nu pot. După cum am cunoscut-o eu, sunt convins că Anna Marossy – omul care, din nesfârşita ei generozitate, iubea mai presus de orice pădurile, munţii, lumea lor liberă şi sălbatică – s-ar bucura să ştie că, de data asta, n-a avut dreptate.

Un lucru, pentru mine, e sigur. Atunci când o vom uita, ne vom afla cu încă un pas mai aproape de sfârşitul pe care ni l-a prezis. Dacă, de unul singur nu pot face mai mult, eu îmi promit să nu o uit niciodată!

Acest text a vazut lumina tiparului, prin bunavointa redactiei cotidianului "Crisana", azi, 20 octombrie 2015.

De vorbă cu copacu'

... numai eu săracu.

Ieri, la dezbaterea organizată de Primăria Oradea, pe marginea viitorului regulament ce priveşte tăierea şi toaletarea copacilor din oraş, am încercat să nu mă enervez. În mod evident, scopul nu era să ne dăm în spectacol. Ar fi fost chiar greu, ba de-a dreptul imposibil.

Văzând cât de interesaţi sunt cetăţenii oraşului de soarta copacilor, care, până la urmă, reprezintă sănătatea lor şi a copiilor lor, nu am putut să nu-mi aduc aminte de cuvitele doamnei Marossy: „Unde sunt ecologiştii?!”. Constatarea e tristă. Nu sunt.

Nu pot să îmi explic de ce Roşia Montană poate scoate, chiar şi la Oradea, 500 de oameni în stradă, în vreme ce soarta arborilor oraşului nu adună nici măcar cinci oameni la un loc? Pentru că, da, am fost doar trei la această dezbatere.

 Miza, cel puţin din punctul meu de vedere, ar fi aceea de a salva ceea ce mai poate fi salvat din copacii Oradiei, decimaţi fără milă în anii din urmă ai administraţiei Bolojan.

Mi-a fost peste poate de greu să mă adresez reprezentanţilor Primăriei. Am trăit unul din acele rare momente când ai, aievea, sentimentul că impozantul tavan al sălii de şedinţe urmează  să cadă, din clipă în clipă, peste ei. Te cutremuri, te iau cu greaţă şi, în cele din urmă, sfârşeşti într-o infinită mirare... Câte inepuizabile resurse de ipocrizie poate avea o administraţie, cât tupeu pot avea oamenii ei, când, după ani şi ani de tăieri inutile, de-a dreptul aberante, vin acum să ne propună un nou „Regulament”, mimând interesul pentru copacii oraşului?! Cum de nu cad cerurile peste ei oare?

Dupa ce am citit propunerea supusă dezbaterii publice, impresia mea a fost aceea că acum  administraţia Bolojan nu încearcă decât să îşi mai cosmetizeze puţin imaginea, ciuruită de gropile copacilor scoşi din rădăcină făr’ să aibă nici o „vină”. Politicianul e specia care poate spune orice fără să roşească, ştiu. Dar, oare, pentru un salariu, funcţionarul din administraţie trebuie să se facă neapărat complicele lui? Cei care au trimis oameni în camerele de gazare n-au fost iertaţi de lege, chiar dacă au invocat argumentul că nu făceau decât să execute ordinele. De ce i-aş ierta pe birocraţii Biroului Tehnic al Primăriei Oradea pentru toate tăierile inutile, din perspectiva lipsei lor de sens şi argument, la care au fost – cred eu – mai mult decât complici?!

Cât preţ pun birocraţii pe arborii Oradiei şi – repet – pe sănătatea noastră, s-a văzut cât se poate de bine din trei momente ale întâlnirii. Proiectul noului „Regulament” nu spune un cuvânt despre protecţia copacilor. Aceştia sunt trataţi doar ca „masă lemnoasă” şi potenţial pericol pentru oameni, case şi maşini. „Noutăţile” propuse de Direcţia Tehnică ţin de „valorificarea” lemnului şi „sancţiunile” aplicate celor care, pe viitor, vor tăia fără voie de la Primărie. Apropo de aceasta, nu poţi să treci cu vederea rolul hotărâtor pe care administraţia şi-l asumă, într-un mod aproape eclusiv, cu privire la deciziile de viaţă şi de moarte faţă de toţi copacii oraşului. Ce fel de consecinţe pot avea arbitrarul şi discreţionarul şi în acest domeniu se vede! De altfel, reprezentanţii Primăriei au încercat să introducă în Regulament, mai puţin în discuţie, ca argument pentru decizia de a „scarifica” un arbore, o anume „stare precară a acestuia sau un posibil risc de degradare”, fără a preciza cine, ce specialist?!, constată acestea. Din acest motiv, mi-am permis să cer reprezentanţilor administraţiei reactivarea Comisiei Ecologice Consultative, din care făceau parte reprezentanţi ai societăţii civile, care a funcţionat la nivelul oraşului Oradea până când domnul primar a ajuns la concluzia că e mai bine să căşuneze el, neîngrădit, cu barda prin copaci.

Ceea ce cred eu că îi mai lipseşte acestui proiect de regulament sunt nişte prevederi care să sancţioneze reaua credinţă a funcţionarilor primăriei care, acum nu-i împiedică nimic să o facă, aprobă tăierea sau toaletarea nejustificată a unui copac.

Ieşirea d-lui Emil Benţan, adjunctul Direcţiei Tehnice, mi-a lăsat un gust amar. Comportamentul domniei sale, pus în contrast cu calmul „olimpian” al colegului său Mircea Stejerean, nu îl recomandă defel pentru poziţia de funcţionar public. La un moment dat, iritat de acuzaţiile pe care i le aducea Valeriu Leucuţa, poate ultimul orădean care mai suferă pentru copacii acestui oraş, domnul director a părăsit „dezbatere publică” spunând: „Lasă-mă, domnule, în pace! Până când crezi că am răbdare să te tot ascult?!”. Onorabilă atitudine! Cred că merită cel puţin un premiu. Poate e momentul să punctez faptul că domnul primar Ilie Bolojan, casapul zonelor verzi, n-a onorat cu prezenţa adunarea, deşi, l-a finalul dezbaterii, l-am văzut personal ieşid din instituţie în compania şefului Direcţiei Tehnice, Mircea Ghitea, şi el la fel de vinovat şi la fel de absent.

Să nu o mai lungesc, căci poate plictisesc. De ce pun atâta patimă în povestea asta cu soarta copacilor Oradiei? Poate pentru că îmi pasă, pentru că vreau să trăiesc sănătos, pentru că ştiu că nici un copac nu trebuie să moară, înainte să-i vină vremea, pentru că vreau să aflaţi şi voi că zonele verzi vă feresc de boli, de praf, de caniculă... Pentru că fiecare copac, fiecare palmă de teren, reprezintă lumea sau partea unui ecosistem pe care nu avem dreptul să îl distrugem...

Pentru că m-a durut dispariţia inutilă a unui copac frumos şi sănătos, crescut pe un metru pătrat de pâmânt, în colţul noii Pieţe Rogerius şi rupt, făcut aşchii, în mod barbar cu ajutorul cupei unui escavator. La fel cum mă doare încă tăierea, absolut inutilă, a unui copac care, primăvara când înflorea, umplea strada cu parfumul florilor sale. Nu am înţeles de ce? Trăia de decenii, pe un spaţiu verde din Orăşelul Copiilor, nu deranja pe nimeni, nu era un pericol pentru nimeni... Din punctul meu de vedere, astfel de situaţii sunt abuzuri, dacă nu crime sau măcar atentate la sănătatea noastră. Ele nu pot să ne lase reci, decât dacă suntem inconştienţi.

Ca şi voi, nici eu n-am vrut să mă duc la această dezbatere. Dar cineva trebuie să o facă, cuiva trebuie să-i pese şi să abiă curajul de a arăta lumii că măcar soarta lui nu îi este indiferentă şi nu poate fi la mâna ori la mintea unui primar care vede roşu când... vede verde.

Dacă vreţi să ştiţi cam ce simt când, din Oradea, mai dispare un copac sau un monument, fiindcă sunt şi astfel de cazuri – ori tentative, vă implor să citiţi textul lui Mircea Cărtărescu, „Mi-au dărâmat moara!”, din volumul „Baroane”, apărut în 2005, la editura Humanitas. Poate veţi înţelege mai bine decât din ceea ce tot macin eu.

Cam despre asta e, a fost, vorba... Acum rămâne să vedem dacă „onoraţii” membri ai administraţiei, prezenţi la dezbatere, vor avea curajul să introducă în regulament modificările propuse de cei câţiva „ecologişti”. Sau, mai simplu, vor tăia în continuare după cum... îi taie pe ei capul. Că, vorba românului, Piaţa Unirii e cel mai bun exemplu, „merge şi aşa!”. O altă poveste tristă peste care s-a aşternut, complice, uitarea.

Bătuţi

Cât îmi urăsc uneori cei 7 ani de acasă şi cărţile date de tatăl meu, care m-au deprins cu „înaltele idealuri”, şi anii de şcoală în care am învăţat abc-ul democraţiei, cu credinţa tare că acesta şi nu celălalt sistem reprezintă „viitorul de aur” al patriei mele.

Anii din urmă mi-au pus adeseori la grea încercare aceste convingeri. Atunci când, din ordinul Primăriei, cei nouă stejari aflaţi în Piaţa Unirii au fost puşi la pământ, am decis să nu-l mai salut pe primar. Ideea, în totală contradicţie cu cele învăţate acasă, unde mi s-a spus că până şi duşmanului trebuie să-i laşi loc de „bună ziua”, mi-a încolţit în minte ceva mai devreme. Ea se leagă de episodul „numirii” fostului viceprimar, Ovidiu Mureşan, într-o funcţie de director creată anume pentru el. Din punctul meu de vedere, fie şi doar pentru aceste două motive, Ilie Bolojan nu mai este demn de a fi numit primar al Oradiei. S-a coborât la atât de banalul statut de borfaş politic. După părerea mea, edilul a dovedit să este un ins corupt din punct de vedere moral, că e un „cineva” care s-a descalificat public. De atunci m-a ferit Dumnezeu de „bucuria” de a îl întâlni. Dar, parcă văd, cum mă ştiu, că n-aş rezista să-i spun „Bună ziua”. Măcar pentru că odată l-am admirat, chiar am crezut în el, am vrut să sper că e, cu adevărat, „altfel”.

Şi câtă dezamăgire! A mai crede într-un politician român e ca şi cum ţi-ai paria pensia pe un cal şchiop şi orb. Mă întreb deseori ce distanţă fabuloasă e, de la candidatul „fără teamă şi prihană”, până la edilul care sfidează legea în văzul tuturor? Versatilitatea e însăşi esenţa omului politic autohton şi modul de a fi pe care acest sistem politic, în fond o democraţie profund pervertită, îl cultivă fără încetare, cu fiecare nou rând de alegeri.

Am ajuns la concluzia că Ilie Bolojan nu a fost niciodată altfel. Că poartă mereu asupra o mască, cea a politicianului interesat de destinul comunităţii, gata să se pună în slujba cetăţeanului, să se sacrifice pentru ea, etc. De fapt, chipul său adevărat este al omului de condiţie socială modestă, însetat de putere, dornic să-şi depăşească – cu orice preţ – condiţia originară. Aş vrea să cred că nu banii sunt determinanţi în viaţa fostului copilul de la ţară pentru a sălta pe scara socială, cât dorinţa de putere. Oricine îi stă în drum îi devine duşman, trebuie lichidat. Pentru asta e nevoie de putere, de multă putere. Aşa s-a născut un sistem, corupt precum creatorul său, unde supuşenia şi lichelismul sunt calităţi de bază ale luptei pentru supravieţuire.

Să ne aducem aminte: „Puterea corupe. Mai multă putere corupe şi mai mult”. Dar „fineţurile” astea nu se găsesc în bagajul politicianului Bolojan.

Pe mine unul mă apucă mila când privesc, tot mai rar şi cu tot mai multă teamă, către inima a ceea ce a ajuns astăzi Oradea. Societatea civilă locală a murit. Oamenii nu au nicio reacţie. Ştiind că sunt minţiti, dar simţindu-se incapabili de vreo reacţie, pentru că nu mai ştiu să se solidarizeze, cetăţenii renunţă la acest statut şi se ascund în casele lor. Se ascund de biruri, fug de plăţi, se ascund de minciuna aruncată zilnic asupra lor, se ascund fiindcă nu vor să fie puşi în faţa situaţiei de a se întreba dacă merită să-l mai salute pe primar ori ba?! Ilie Bolojan a sedus societatea civilă locală. Apoi a abandonat-o. Ba, mai mult, a lăsat-o să moară de foame. Desigur, trebuie să ţinem cont şi de „notabilele” excepţii care-i cântă în strună. Un simulacru de civism, un cor de cântăreţi în strună.

Vede oare cineva că cele mai multe din proiectele edilitare ale administraţiei Bolojan înseamnă străpungeri, lărgiri, deschideri de perspectivă, defrişări? Dacă „bolojenismul” a devenit un stil de a face administraţie, comparaţia cu bulevardul „Victoria socialismului” e, imediat, la îndemână. Cred că acest mod de acţiune, aceste viziuni, trădează de fapt un eu interior profund neliniştit, expansiv până la agresivitate. Ne-a bătut Dumnezeu! Dar, de data asta, putem fi mândri, ne-am dat tot concursul!

route 666

desi ma oftica, am sa incerc o abordare analitica.

podul Macio a costat circa 1 milion de euro. ca "daune colaterale" puteti nota aici distrugerea zonei de recreere de la Silvas, disparitia unor copaci seculari, teapa pe care ne-au tras-o "clientii" domnului primar, etc.

drumul expres, despre care - asa cum spunea un fost ministru de la Transporturi - putem si noi zice, parafrazand, ca "e o autostrada mai mica, ba chiar foarte mica", costa 12,5 milioane de euro. din acestia doar 5,5 vin "cadou" de la UE, restul sunt achitati din bugetul Oradiei. pe partea asta, putem trece pe raboj distrugerea pasarelei istorice care, in drum spre Ciuperca, trecea pe deasupra caii ferate - pentru mine un loc plin de amintiri, cateva case demolate - cu stramutati ca-n anii cei mai negri ai comunismului, evident, si aici niste copaci rasi de pe fata pamantului, fiindca - se pare - actuala administratie nu stie si nu poate altfel. in plus, noul drum nu are, pe portiunea lui de pe strada Ecaterina Teodoriu, locuri de parcare, accesul in curtile oamenilor este problematic, trotuarele au fost drastic ingustate. asta ca sa nu mai punem la socoteala nemultumirile vecinilor cu privire la poluarea, de cele mai diverse tipuri, la care sunt si urmeaza sa fie expusi.

bomboana de pe coliva, in toata povestea asta, este ca, asa cum remarca, atat de plastic, o anumita parte a presei, mareleee drum expres, imaginat de si mai marele nostru edil sfarseste, apoteotic, intr-un gard!

indiferenti la nevoile Oradiei, capii CFR-ului nu vor sa cedeze cei 660 metri de teren de care ar avea nevoie municipalitatea pentru a realiza jonctiunea cu drumul urban din vecinatatea podului Teodor Nes.

"oare chiar suntem prosti?", vorba lui Andries. zau asa, cat de idiot trebuie sa fii ca sa lansezi o investitie de peste 13 milioane de euro, sa sapi dealuri, sa ridici viaducte, sa darami case... ca totul sa se termine intr-un fund de strada?! se aude, domnule primar?!

chiar era greu pentru Ilie Bolojan ca, inainte de a demara un asemenea proiect, sa obtina terenul cailor ferate sau, cel putin, sa stie - clar - ca statul nu este dispus sa cedeze suprafata in cauza?!

se vede treaba ca sistemul "las' ca stiu eu mai bine sau las' ca se rezolva" nu functioneaza de fiecare data.

sigur, dupa ce a dat cu munci-n... gard, municipalitatea oradeana se lauda ca are si "variante de rezerva". frectie la piciorul de lemn! locatarii strazilor invecinate vor fi, cu siguranta, fericiti sa afle ca traficul drumului expres va fi deviat pe sub ferestrele lor, pe strazi foarte inguste, total inadecvate acestui scop, o artera de circulatie despre care poti spune orice, numai ca e drum expres niciodata!

avem inaintea ochilor nostri o flagranta dovada de prostie, care ne costa 15 milioane de euro. intrebarea mea e cine plateste?

Frica

Am citit, acum câteva zile, unul dintre cele mai favorabile editoriale scrise vreodată despre un politician, din câte mi-au căzut mie în mână de la Ceauşescu încoace. Evident, eroul era, cine altul putea să fie?, Ilie Bolojan.

Nu am putut să nu mă întreb unde sunt vremurile în care, la publicaţia care a tipărit oda, atitudinea critică era aproape înscrisă în "fişa postului"? Nu zic că e musai să fie aşa, dar insist că, mai ales în laudele aduse oamenilor politici, e nevoie de puţină moderaţie şi multă circumspecţie.

Nu vreau să intru într-o polemică cu autorul. Cel puţin pe acest caz, poziţiile noastre sunt categoric ireconciliabile. Însă textul m-a ţinut treaz o noapte întreagă. M-a bântuit. Mi-a fost imposibil să definesc ceea ce simţeam, la fel cum n-am putut scăpa de acea, vagă dar persistentă, senzaţie de apăsare. Aş putea veni cu multe contraargumente faţă de textul cu pricina. Ştiu că nu are niciun rost. Nu vorbeşti cu un perete, cu atât mai puţin cu "gazetă de perete", decât dacă eşti dus cu pluta.

Despre stările pe care le-am trăit, consecinţe ale lecturii acestui text, vreau să vă mărturisesc.

să fi fost oroare?
Nu.

lehamite, poate?
Nici asta.

Mi-a trebuit o zi şi o noapte să înţeleg că ceea ce simt este o teamă aproape palpabilă. Panica nedefinită, vecină cu sentimentul iminentei catastrofe, pe care nu o poţi opri, nu mi-a dat pace să dorm.

Ce-a ajuns presa dacă, pe lângă dezgusturi profunde şi divertisemente facile, poate stârni astfel de trăiri?

Totuşi, are şi "omagiul" - sau ar trebui să aibă - limitele sale. Astfel de texte îmi trezesc amintiri deloc plăcute, din vremuri deloc îndepărtate. Credeţi-mă, nu glumesc, astfel de elegii execesive pot să ucidă. Ele ucid spiritul, civismul, democraţia şi, pe termen lung, viitorul...

Mie mi-e frică de o astfel de presă. Mă face să cred, să simt parcă aievea, ca pe o stare de frică, nedefinită dar apăsătoare, că totul e pierdut.

oameni la mana a doua

am inteles ca politicienii vor sa legifereze ca persoanele defavorizate sa nu mai primeasca ajutorul social decat daca lucreaza in folosul comunitatii. desi, daca stau bine sa ma gandesc, ei tot niste asistati social sunt si nici nu prea "presteaza" in folosul nimanui, decit, eventual, al lor.

totusi, parca asta e prea de tot! am vazut azi, sub pasarela de langa Parcul Libertatii (podul intelectualilor), un ins care aduna gunoiul. purta o vesta, de culoare verde reflectorizant, pe care scria, cu litere mari: ASISTAT SOCIAL".

poate sunt eu mult prea sensibil, poate gresesc, dar nu e asta o forma de "fascism", un caz evident de discriminare sociala, comis in vazul intregii lumi?

stiu ca nu sunt numai bogati pe lumea asta. stiu ca sunt destui cei care o duc greu. dar nu pot sa accept ca, intre cei saraci si cei care sunt la putere, pot fi trasate astfel de "granite" umilitoare. este, dupa parerea mea, o forma evidenta de discriminare sociala. ori nu mai suntem toti egali, cum scrie in Constitutie?

de aici, pana la a ni se pune pe piept tot felul de etichete; stele, cate un zero barat sau un text cu: "looser", ma tem, nu mai e decat un singur pas. si ma astept ca mai marii politicii sa poarte, pe langa girofar si bodyguard, eventual, o stea in frunte.

ce vrea sa transmita lumii o astfel de tinuta? ca primarii au luat masuri pentru a-i pune la munca pe beneficiarii serviciilor sociale? "nici munca fara paine...".

orice s-ar spune, mie mi se pare ca e umilitor sa porti pe spate un asemenea inscris. pe cale de consecinta, poate, multi asistati nu vor mai iesi la munca. apoi, politicienii nu le vor mai da bani. ei, la randul lor, vor deveni tot mai saraci. pentru ca discriminarea genereaza si mai multa nedreptate, la fel cu saracia in spirit duce la si mai multa saracie.

nimic nu scapa!

citeam, pe fb, observatiile unui naiv care o tinea una si buna ca Oradea e cel mai verde oras al Romaniei, ca suntem la doar un metru distanta de norma europeana, 25 de metri patrati de spatiu verde / locuitor. a fost, poate... daca o fi fost cu adevarat vreodata.

de zile bune, pe malul Crisului, in aval de podul Dacia, se taie in draci. cred ca, pana la sfarsit, nici un copac nu va ramane in picioare. fiindca, va mai amintiti?, asta si-a propus, cu ani in urma, primarul Bolojan. daca, azi, tot nu-i mai sta nimeni si nimic in cale... liber!

in urma cu cateva zile, au cazut sub drujbe cativa copaci, falnici si sanatosi, in Parcul Ghioceilor. de ce? fiindca manuitorii de drujba s-au facut stapani peste oras si fiindca incasarile firmelor care taie tot ce la pica la indemana sunt mai importante decat sanatatea noastra.

la doi pasi distanta de blocul in care am copilarit, un frumos spatiu verde, umbrit de cativa nuci si salcami, locul unde am petrecut multe clipe de liniste si incantare in anii adolescentei, a fost "taiat" pe jumatate, pentru a se face loc unei noi parcari.

tot ce inseamna spatiu verde in Oradea este supus, zilnic, unei constante si temeinice agresiuni. omul si natura nu mai fac casa buna in orasul de pe Crisul Repede.

aceasta forma de agresiune care, fara sa stim sau fara sa bagam de seama, se petrece chiar impotriva noastra a atins forme de-a dreptul aberante.

azi am observat ca pana si cele doua ronduri de flori care flancheaza intrarea principala a Primariei Oradea au fost "muscate" de constructorii care lucreaza la reamenajarea Pietei Unirii. nu au trecut multe zile de cand dl. Ionel Ungur tocmai se lauda ca el le-a amenajat, pe vremea cand lucra la conducerea Consiliului Popular Municipal!

mesajul administratiei e limpede, natura nu poate "imbratisa" administratia locala. "Omul (cu O mare / edilul) e masura tuturor lucrurilor" si e singurul stapan, atotputernic, peste tot ce inseamna viata in Oradea. voit sau izvorat din subconstientul sau, ceea ce primarul vrea sa ne spuna e ca ar avea drept de viata si de moarte asupra orasului care pare sa nu-l mai incapa.

primarul Ilie Bolojan, o fi el bun gospodar, dar, ca mentalitate si mod de actiune, e un tiran, responsabil de un adevarat dezastru ecologic, motiv pentru care nu cred orasul are vreun motiv sa-i fie recunoscator, din contra!