Bătuţi

Cât îmi urăsc uneori cei 7 ani de acasă şi cărţile date de tatăl meu, care m-au deprins cu „înaltele idealuri”, şi anii de şcoală în care am învăţat abc-ul democraţiei, cu credinţa tare că acesta şi nu celălalt sistem reprezintă „viitorul de aur” al patriei mele.

Anii din urmă mi-au pus adeseori la grea încercare aceste convingeri. Atunci când, din ordinul Primăriei, cei nouă stejari aflaţi în Piaţa Unirii au fost puşi la pământ, am decis să nu-l mai salut pe primar. Ideea, în totală contradicţie cu cele învăţate acasă, unde mi s-a spus că până şi duşmanului trebuie să-i laşi loc de „bună ziua”, mi-a încolţit în minte ceva mai devreme. Ea se leagă de episodul „numirii” fostului viceprimar, Ovidiu Mureşan, într-o funcţie de director creată anume pentru el. Din punctul meu de vedere, fie şi doar pentru aceste două motive, Ilie Bolojan nu mai este demn de a fi numit primar al Oradiei. S-a coborât la atât de banalul statut de borfaş politic. După părerea mea, edilul a dovedit să este un ins corupt din punct de vedere moral, că e un „cineva” care s-a descalificat public. De atunci m-a ferit Dumnezeu de „bucuria” de a îl întâlni. Dar, parcă văd, cum mă ştiu, că n-aş rezista să-i spun „Bună ziua”. Măcar pentru că odată l-am admirat, chiar am crezut în el, am vrut să sper că e, cu adevărat, „altfel”.

Şi câtă dezamăgire! A mai crede într-un politician român e ca şi cum ţi-ai paria pensia pe un cal şchiop şi orb. Mă întreb deseori ce distanţă fabuloasă e, de la candidatul „fără teamă şi prihană”, până la edilul care sfidează legea în văzul tuturor? Versatilitatea e însăşi esenţa omului politic autohton şi modul de a fi pe care acest sistem politic, în fond o democraţie profund pervertită, îl cultivă fără încetare, cu fiecare nou rând de alegeri.

Am ajuns la concluzia că Ilie Bolojan nu a fost niciodată altfel. Că poartă mereu asupra o mască, cea a politicianului interesat de destinul comunităţii, gata să se pună în slujba cetăţeanului, să se sacrifice pentru ea, etc. De fapt, chipul său adevărat este al omului de condiţie socială modestă, însetat de putere, dornic să-şi depăşească – cu orice preţ – condiţia originară. Aş vrea să cred că nu banii sunt determinanţi în viaţa fostului copilul de la ţară pentru a sălta pe scara socială, cât dorinţa de putere. Oricine îi stă în drum îi devine duşman, trebuie lichidat. Pentru asta e nevoie de putere, de multă putere. Aşa s-a născut un sistem, corupt precum creatorul său, unde supuşenia şi lichelismul sunt calităţi de bază ale luptei pentru supravieţuire.

Să ne aducem aminte: „Puterea corupe. Mai multă putere corupe şi mai mult”. Dar „fineţurile” astea nu se găsesc în bagajul politicianului Bolojan.

Pe mine unul mă apucă mila când privesc, tot mai rar şi cu tot mai multă teamă, către inima a ceea ce a ajuns astăzi Oradea. Societatea civilă locală a murit. Oamenii nu au nicio reacţie. Ştiind că sunt minţiti, dar simţindu-se incapabili de vreo reacţie, pentru că nu mai ştiu să se solidarizeze, cetăţenii renunţă la acest statut şi se ascund în casele lor. Se ascund de biruri, fug de plăţi, se ascund de minciuna aruncată zilnic asupra lor, se ascund fiindcă nu vor să fie puşi în faţa situaţiei de a se întreba dacă merită să-l mai salute pe primar ori ba?! Ilie Bolojan a sedus societatea civilă locală. Apoi a abandonat-o. Ba, mai mult, a lăsat-o să moară de foame. Desigur, trebuie să ţinem cont şi de „notabilele” excepţii care-i cântă în strună. Un simulacru de civism, un cor de cântăreţi în strună.

Vede oare cineva că cele mai multe din proiectele edilitare ale administraţiei Bolojan înseamnă străpungeri, lărgiri, deschideri de perspectivă, defrişări? Dacă „bolojenismul” a devenit un stil de a face administraţie, comparaţia cu bulevardul „Victoria socialismului” e, imediat, la îndemână. Cred că acest mod de acţiune, aceste viziuni, trădează de fapt un eu interior profund neliniştit, expansiv până la agresivitate. Ne-a bătut Dumnezeu! Dar, de data asta, putem fi mândri, ne-am dat tot concursul!