De vorbă cu copacu'

... numai eu săracu.

Ieri, la dezbaterea organizată de Primăria Oradea, pe marginea viitorului regulament ce priveşte tăierea şi toaletarea copacilor din oraş, am încercat să nu mă enervez. În mod evident, scopul nu era să ne dăm în spectacol. Ar fi fost chiar greu, ba de-a dreptul imposibil.

Văzând cât de interesaţi sunt cetăţenii oraşului de soarta copacilor, care, până la urmă, reprezintă sănătatea lor şi a copiilor lor, nu am putut să nu-mi aduc aminte de cuvitele doamnei Marossy: „Unde sunt ecologiştii?!”. Constatarea e tristă. Nu sunt.

Nu pot să îmi explic de ce Roşia Montană poate scoate, chiar şi la Oradea, 500 de oameni în stradă, în vreme ce soarta arborilor oraşului nu adună nici măcar cinci oameni la un loc? Pentru că, da, am fost doar trei la această dezbatere.

 Miza, cel puţin din punctul meu de vedere, ar fi aceea de a salva ceea ce mai poate fi salvat din copacii Oradiei, decimaţi fără milă în anii din urmă ai administraţiei Bolojan.

Mi-a fost peste poate de greu să mă adresez reprezentanţilor Primăriei. Am trăit unul din acele rare momente când ai, aievea, sentimentul că impozantul tavan al sălii de şedinţe urmează  să cadă, din clipă în clipă, peste ei. Te cutremuri, te iau cu greaţă şi, în cele din urmă, sfârşeşti într-o infinită mirare... Câte inepuizabile resurse de ipocrizie poate avea o administraţie, cât tupeu pot avea oamenii ei, când, după ani şi ani de tăieri inutile, de-a dreptul aberante, vin acum să ne propună un nou „Regulament”, mimând interesul pentru copacii oraşului?! Cum de nu cad cerurile peste ei oare?

Dupa ce am citit propunerea supusă dezbaterii publice, impresia mea a fost aceea că acum  administraţia Bolojan nu încearcă decât să îşi mai cosmetizeze puţin imaginea, ciuruită de gropile copacilor scoşi din rădăcină făr’ să aibă nici o „vină”. Politicianul e specia care poate spune orice fără să roşească, ştiu. Dar, oare, pentru un salariu, funcţionarul din administraţie trebuie să se facă neapărat complicele lui? Cei care au trimis oameni în camerele de gazare n-au fost iertaţi de lege, chiar dacă au invocat argumentul că nu făceau decât să execute ordinele. De ce i-aş ierta pe birocraţii Biroului Tehnic al Primăriei Oradea pentru toate tăierile inutile, din perspectiva lipsei lor de sens şi argument, la care au fost – cred eu – mai mult decât complici?!

Cât preţ pun birocraţii pe arborii Oradiei şi – repet – pe sănătatea noastră, s-a văzut cât se poate de bine din trei momente ale întâlnirii. Proiectul noului „Regulament” nu spune un cuvânt despre protecţia copacilor. Aceştia sunt trataţi doar ca „masă lemnoasă” şi potenţial pericol pentru oameni, case şi maşini. „Noutăţile” propuse de Direcţia Tehnică ţin de „valorificarea” lemnului şi „sancţiunile” aplicate celor care, pe viitor, vor tăia fără voie de la Primărie. Apropo de aceasta, nu poţi să treci cu vederea rolul hotărâtor pe care administraţia şi-l asumă, într-un mod aproape eclusiv, cu privire la deciziile de viaţă şi de moarte faţă de toţi copacii oraşului. Ce fel de consecinţe pot avea arbitrarul şi discreţionarul şi în acest domeniu se vede! De altfel, reprezentanţii Primăriei au încercat să introducă în Regulament, mai puţin în discuţie, ca argument pentru decizia de a „scarifica” un arbore, o anume „stare precară a acestuia sau un posibil risc de degradare”, fără a preciza cine, ce specialist?!, constată acestea. Din acest motiv, mi-am permis să cer reprezentanţilor administraţiei reactivarea Comisiei Ecologice Consultative, din care făceau parte reprezentanţi ai societăţii civile, care a funcţionat la nivelul oraşului Oradea până când domnul primar a ajuns la concluzia că e mai bine să căşuneze el, neîngrădit, cu barda prin copaci.

Ceea ce cred eu că îi mai lipseşte acestui proiect de regulament sunt nişte prevederi care să sancţioneze reaua credinţă a funcţionarilor primăriei care, acum nu-i împiedică nimic să o facă, aprobă tăierea sau toaletarea nejustificată a unui copac.

Ieşirea d-lui Emil Benţan, adjunctul Direcţiei Tehnice, mi-a lăsat un gust amar. Comportamentul domniei sale, pus în contrast cu calmul „olimpian” al colegului său Mircea Stejerean, nu îl recomandă defel pentru poziţia de funcţionar public. La un moment dat, iritat de acuzaţiile pe care i le aducea Valeriu Leucuţa, poate ultimul orădean care mai suferă pentru copacii acestui oraş, domnul director a părăsit „dezbatere publică” spunând: „Lasă-mă, domnule, în pace! Până când crezi că am răbdare să te tot ascult?!”. Onorabilă atitudine! Cred că merită cel puţin un premiu. Poate e momentul să punctez faptul că domnul primar Ilie Bolojan, casapul zonelor verzi, n-a onorat cu prezenţa adunarea, deşi, l-a finalul dezbaterii, l-am văzut personal ieşid din instituţie în compania şefului Direcţiei Tehnice, Mircea Ghitea, şi el la fel de vinovat şi la fel de absent.

Să nu o mai lungesc, căci poate plictisesc. De ce pun atâta patimă în povestea asta cu soarta copacilor Oradiei? Poate pentru că îmi pasă, pentru că vreau să trăiesc sănătos, pentru că ştiu că nici un copac nu trebuie să moară, înainte să-i vină vremea, pentru că vreau să aflaţi şi voi că zonele verzi vă feresc de boli, de praf, de caniculă... Pentru că fiecare copac, fiecare palmă de teren, reprezintă lumea sau partea unui ecosistem pe care nu avem dreptul să îl distrugem...

Pentru că m-a durut dispariţia inutilă a unui copac frumos şi sănătos, crescut pe un metru pătrat de pâmânt, în colţul noii Pieţe Rogerius şi rupt, făcut aşchii, în mod barbar cu ajutorul cupei unui escavator. La fel cum mă doare încă tăierea, absolut inutilă, a unui copac care, primăvara când înflorea, umplea strada cu parfumul florilor sale. Nu am înţeles de ce? Trăia de decenii, pe un spaţiu verde din Orăşelul Copiilor, nu deranja pe nimeni, nu era un pericol pentru nimeni... Din punctul meu de vedere, astfel de situaţii sunt abuzuri, dacă nu crime sau măcar atentate la sănătatea noastră. Ele nu pot să ne lase reci, decât dacă suntem inconştienţi.

Ca şi voi, nici eu n-am vrut să mă duc la această dezbatere. Dar cineva trebuie să o facă, cuiva trebuie să-i pese şi să abiă curajul de a arăta lumii că măcar soarta lui nu îi este indiferentă şi nu poate fi la mâna ori la mintea unui primar care vede roşu când... vede verde.

Dacă vreţi să ştiţi cam ce simt când, din Oradea, mai dispare un copac sau un monument, fiindcă sunt şi astfel de cazuri – ori tentative, vă implor să citiţi textul lui Mircea Cărtărescu, „Mi-au dărâmat moara!”, din volumul „Baroane”, apărut în 2005, la editura Humanitas. Poate veţi înţelege mai bine decât din ceea ce tot macin eu.

Cam despre asta e, a fost, vorba... Acum rămâne să vedem dacă „onoraţii” membri ai administraţiei, prezenţi la dezbatere, vor avea curajul să introducă în regulament modificările propuse de cei câţiva „ecologişti”. Sau, mai simplu, vor tăia în continuare după cum... îi taie pe ei capul. Că, vorba românului, Piaţa Unirii e cel mai bun exemplu, „merge şi aşa!”. O altă poveste tristă peste care s-a aşternut, complice, uitarea.