„S-a votat Codu’ Penal”. Nu pot să nu mă gândesc la albumul
omonim a lui Vali Stelian şi, mai ales, la piesa, „Vom fi ce-am fost (Dar nu
mai mult decât atât)”. Ascultaţi discul. A apărut în 1993 şi, cât de trist,
pare azi premonitoriu.
Dincolo de procesele de conştiinţă pe care ar trebui să
ni le facem fiecare, nu pot să nu mă întreb unde e #rezist? De ce, astă iarnă,
au ieşit în stradă sute de mii de oameni, care au speriat Puterea, şi astăzi,
în marile pieţe ale marilor oraşe, e linişte?
Lipsa de reacţie a societăţii ne descalifică. Dacă tăcem
acum, s-ar putea ca, pentru o lungă perioadă de timp, să nu mai avem ocazia,
poate nici dreptul, de a ne striga nemulţumirea.
Îmi vin în minte, fără să vreau, întrebări aiurea. „Oare
cei care protestau astă iarnă chiar ştiau de ce sunt acolo?” Înainte să mă
înjuraţi, să ziceţi că sunt pesedist, faceţi un simplu exerciţiu de logică.
Încercaţi voi să răspundeţi la următoarea întrebare. Dacă au ieşit atunci, de
ce nu ies şi acum? Acum, când situaţia e şi mai gravă. Codul Penal n-a „trecut”
prin Guvern, ci prin Parlament. Adică, „aleşii noştri” l-au votat. Aleşii
noştri au făcut LEGE din hulita Ordonanţă 13. Un guvern - o mână de funcţionari
numiţi - e mai greu de strâns cu uşa. Aleşii noştri ar trebui să ne fie mai mai
la îndemână, nu? Concluzia mea, cât de poate de tristă, e că, de fapt, nu vrem.
Nu vrem destul.
Mi-e greu să scriu asta, dar #rezist pare că s-a fâsâit. În
România nicio revoltă nu durează destul ca să producă schimbarea. Cumva suntem,
cât de trist!, cam pe unde eram acum trezeci şi ceva de ani. Dacă vrei să munceşti
pe brânci şi să fii respectat ca cetăţean, eventual să îşi faci vocea auzită, plecatul
din ţară pare că a rămas singura soluţie.
Astă iarnă, ne-am încordat către ei. „Ei” s-au făcut că
cedează. Ne-au dus cu vorba, au împachetat altfel „aceeaşi mizerie”, iar noi am
lăsat-o blată. Între timp ne-am „prins” cumva că nu există soluţii colective. În
„Ultima ispită a lui Iisus”, Kazantzakis pune în gura lui Iuda o replică
sfâşietoare: „Crezi că poţi mântui lumea? Nu de poţi mântui decât pe tine
însuţi”. Nu putem, poate pentru că, în România, nu există suficientă
solidaritate socială. Aşa că, la fel ca în vremea „aia”, am luat din nou viaţa
pe cont propriu. Cei mai buni dintre noi, în special cei tineri, (ei intuiesc
perfect sensul lui „No future”) se duc. Noi, restul... Ce să facem? Ne pregătim
să plecăm în vacanţă. Doar nu o să sticăm sfântu’ concediu pentru că Dragnea
s-a scos de la puşcărie?
Nu vreau să fiu nedrept. Sigur, există şi o minoritate de
oameni scuzabili, mult prea ocupaţi să trăiască. Vorba aia: „Întâi să trăieşti,
apoi să filosofezi” a devenit o axiomă a capitalismului românesc. Supravieţuirea e,
pentru mulţi, dintre noi ocupaţie de bază dar şi artă de prim rang. Măiestrie,
ce mai! Ăştia trag la galere (nu cred că exagerez) să o scoată cumva la capăt,
în mod cinstit. Să îşi plătească impozitele şi să le rămână atât cât să mai
poată trăi de la o lună la alta. Ei sunt atât de „mâncaţi” de viaţă încât n-au
nici timp şi, mai ales, nici energie să mai facă ceva. De fapt, fac. Fac compromisuri,
închipuindu-şi că nu e prea târziu şi că vor #rezista mai târziu. Clar, înjuratul
la televizor nu se pune. De-acasă nu schimbi nimic.
Aici am ajuns. Rezistă fiecare în felul său. Scapă cine
(cum) poate. Sau, cum spunea un prieten, acum mai bine de 30 de ani,
parafazându-l pe Darvin; „Cine nu se adaptează piere. Sau fuge în occident”.
Noul vicleşug al sistemului e să te facă să crezi că „nomenclatura” e o castă
deschisă. Că, dacă te porţi cum trebuie, există şi pentru tine o portiţă, un
colţişor de masă, un „blid” de la stat. Trebuie doar să nu faci scandal şi să
te dai cu... Puterea. Cred că, pe undeva, în mintea fiecărui român a fost
sădită ideea, perversă şi perfidă în egală măsură, că nu e bine să se pună cu
sistemul. Mai cred că fiecare speră, laş, că măcar o părticică din raţia lui de
supravieţuire va depinde, într-o zi, de sistem. Oare aşa arată „comunismul cu
faţă umană”?
Nu ştiu, dar asta-i situaţia. Azi, cei putred de corupţi
aleg calea „exilului”, sperând şi ei, îndreptăţit după cum merg lucrurile, că
într-o zi se vor întoarce eroi. Noi, cei care, prin tăcere putem spune că ne-am
făcut complicii celor care ne-au făcut viaţa şi ţara amare, am pleca, însă fără
gândul dea ne mai întoarce vreodată.
În context, întrebarea ar putea să pară prostească, dar,
totuşi, pe mâna cui va rămâne ţara asta? Sau, mai aplicat dacă vreţi; După ce
plec, cine o să-i plătească pensia mamei mele? Păi, vor rămâne cei cu coloana
supraelastică, să tragă la jug, şi hoţii, să profite din plin de munca lor şi sistemul
impunităţilor, pe care, atât de dibaci, l-au croit pentru ei înşişi.
Păcat. „Păcat de sângele vărsat”.