Doua lozuri...

şi niste loaze

Pentru noi, alegătorii, listele partidelor sunt ca nişte lozuri. De cele mai multe ori necâştigătoare. Partea proastă e că, în cea mai mare parte a lor, şi inşii care reprezintă oferta electorală sunt nişte loaze.

PSD şi PNL partidele care, din păcate!, contează în ecuaţia puterii de la noi şi-au depus listele de candidaţi. Nu ştiu cum e prin alte judeţe, dar, după ce am văzut „oferta noastră”, m-a apucat aşa o lehamite că, pentru a doua oară în această viaţă, nici nu-mi vine să mă duc la urne. S-o luăm om cu om.

PSD – Cu ăştia, bă?!

Nr. 1 la deputaţi, Gheorghe Bogdan. E şi astăzi parlamentar dar memoria mea nu îl leagă de nimic memorabil, nicio faptă care să îi justifice măcar salariul, că despre realegere, nici nu poate fi vorba. „Părerea mea”... cum spunea un mare filosof, tot pesedist.

Adelina Coste – arivismul la genul feminin. Cum poţi, după ce ai înjurat, de la dreapta, PSD-ul să te trezeşti candidat de frunte al stângii, mare speranţă politică a unei filiale care s-a specializat în contraselecţie?

Ioan Roman – şi el încă deputat. Acestui om nu pot să-i uit şi nici să-i iert o postare de pe fb, de acum câţiva ani. Sub fotografia în care fostul primar de Cefa fusese imortalizat cu un viţel în braţe, apărea un text despre „noul membru al familiei noastre”. Cum nu-mi pot permite să cred că doamna Roman ar fi o vacă, nu îmi rămâne decât să cred că politicianul e... tatăl viţelului. Cum să-l votezi?!

Dumitru Gherman – om al muncii. Fost activist PSM, refugiat politic, cum s-ar spune, tov. Gherman este playboy-ul clasei muncitoare. Cred că are un dosar de cadre beton: maistu, pensionar, tovarăş de nădejde. A ajuns şi el, la vârsta asta, să fie măcar candidat. Domnule Mang, asta-i tot ce puteţi? De-plo-ra-bil!

Primul pe lista potenţialilor senatori ai PSD Bihor este Florian Bodog. Şi el parlamentar în funcţie, are „marele” merit de a fi pus umărul la stârpirea corupţiei. Sunt convins că el e cel care i-a „rupt biletul” rectorului Bungău, pentru vizita în arestul DNA. Asta se cheamă politică! La cel mai înalt nivel.

Felix Cozma – ex. PRM, al doilea pe lista Senatului. Fără să vreau să fiu maliţios, nu are greutatea... Oricum, n-o să-i iasă, decât dacă nu cumva, Doamne fereşte!, Bodog ajunge ministru.

PNL – Afară-i (măcar) vopsit gardu’...

Primul pe lista liberalilor pentru Cameră, o veche, prea veche, cunoştinţă, Cornel Popa. Încă un mandat, premiu de consolare, ante-pensionare. Mă miră peste poate că implicarea domniei sale în dosarul mitei de la Universitate nu l-a împiedicat să acceadă pe listă. Oare dl. Iohannis ce-ar zice de asta? „Până şi paznicilor li se cere cazier”... nu-i aşa?

Dr. Suciu Nicolae – nu cunosc, nu comentez! Doar o vorbă... O fi domnia sa născut în Bihor, dar tot „paraşută” bucureşteană să cheamă.

Avrigeanu, Carp, Bolojan... ce-au ajuns „greii” politicii locale! Să fie de umplutură pe lista PNL. Până la urmă pot să-i înţeleg, după ce Buşe de la Transporturi a decis să nu mai candideze de frica PSD, iată, se pare, liberalii s-au confruntat cu probleme de lot. Reiau întrebarea, schimb destinatarul: Asta-i tot ce puteţi, domnule Bolojan. Pe-ni-bil!

Deputatul Florica Cherecheş, cam de acelaşi calibru cu colegul Ioan Cupşa, s-au remarcat la proba „joc de glezne parlamentar”, veritabili pretendenţi la premiul „Mult zgomot pentru (mai) nimic”. Ţin să remarc foarte recentul îndem la toleranţă al domnului Cupşa care chema minoritatea (în acest caz LGBT) să fie tolerantă cu majoritatea (sic!). Uite domnule, cum se rescriu sub ochii noştri paradigmele democraţiei! În acest duh al TOLERANŢEI, mă simt forţat să spun că d-na Cherecheş e ambasadorul comunităţii neoprotestante pe listele PNL. Numai "fratele" Palladi lipseste!

Cea mai interesantă candidatură este cea a avocatului beiuşan Kiss Janos. Interesantă pentru că, în mod clar, e şi o lovitură indirectă către UDMR. Bravo!

La Senat, cap de listă este Gavrilă Ghilea, un fel de Adelina, mult mai bine realizat material şi mai puţin lipsit de scrupule. Dacă el e procopsit, nu înseamnă că, de pe urma lui, ne vom alege vreodată cu ceva. Canci!

Mă distrează copios am-plasarea viceprimarului Mircea Mălan pe poziţia a XII-a de pe lista PNL Bihor pentru Senatul României. După grandiosul eşec de la Consiliul Judeţean, „onoarea” acestei candidaturi face cât o flagelare.

Asta e! N-ai cu cine n-ai cu ce!

Chiar mă întrebam dacă nu s-ar putea umbla la Legea Electorală. Partidele ar trebui obligate să îşi depună listele cu 30 de zile mai devreme şi, în intervalul rămas disponibil până la începerea campaniei electorale, poporul să poată contesta candidaturile, in integrum sau „pe persoană fizică”. Că, Doamne bine ar fi să se mai schimbe câte ceva, câte un loc, câte o persoană, „pe ici pe colo, prin părţile esenţiale”. Dacă oricum oamenii politici se poartă ca în obor, am avea şi noi, cetăţenii, dreptul să procedăm ca la piaţă, să „pipăim” marfa şi să cerem să fie schimbată!

Nuanţe mici sau mari minciunici

Cine ar fi crezut că viceprimarul judeţean Mircea Mălan e un ins subtil, un om al nuanţelor?! Când te uiţi la el pare un tip din topor, genul ăla care zice şi face sau, dacă nu, devine nervos... Dar, uite că nu-i chiar aşa.

Săptămâna trecută vicele Oradiei „promitea” că, începând din ziua de 15 octombrie, nu vor mai fi probleme cu „sistemul” ce asigură încălzirea şi apa caldă în oraş.

Fără să ţină de înaltele comandamente politice ale momentului şi nici măcar de sforţările maşinii de propagandă, nesimţita asta de realitate şi-a permis să-i dea cu flit viceprimarului. Luni, 16 octombrie a.c., unii orădeni mai dârdâiau în case iar alţii încă se spălau la lighean. Bonus, o parte a oraşului nu va avea apă rece!

Pus în faţa acestei neîndurătoare situaţii, Mircea Mălan nuanţează de-a dreptul filosofic. Cică, el s-a ţinut de promisiune, „sistemul funcţionează”, doar că o parte dintre noi mai trebuie să îşi sufle în pumni şi să aştepte finalizarea „reparaţiilor în curs” ca să poată face o baie. Sesizaţi nuanţele, nu-i aşa?! E cam ca în comunism, toate merg strună, doar că bunăstarea n-a ajuns încă la toţi.

Nu ştiu cum, în aceste condiţii, domnul Mălan poate să spună, fără să-i crape obrazul, că: „sistemul funcţionează”. Ori chestia asta, numită pompos şi misterios „sistem”, e la mâna Proniei Cereşti ori îşi permite să facă mişto de viceprimarele judeţean.

Fapt este că politicienii promit şi, când nu le iese, nuanţează. E un fel de a spune că le-a reuşit pe de-a-ntregul, doar că, lucrurile mai scârţâie pe ici pe colo, evident, „prin părţile esenţiale”. Oricum, mai-marii nu recunosc niciodată că ne-au tras ţeapă, că au greşit, că nu le-a ieşit. Ar fi, cred ei probabil, sub demnitatea lor. E mai uşor să ne ducă cu vorba. Dacă nu suntem atenţi şi realitatea electorală dovedeşte că nu prea suntem, cu puţin noroc pentru ei (ghinionul nostru!) se aleg din nou. Şi, uite aşa, se perpetuează minciuna, prin tehnica nuanţării. Pentru că diavolul stă ascuns în detalii.

Ursu’ băăă!

Gata! Eu nu mai suport. Nu mai vreau să văd urşi. Nici vii şi nici morţi, răsturnaţi pe o parte, într-un ghiveci imens din care curge sânge... Refuz să-mi amintesc ce fel de „oameni” putem fi.

O să spuneţi că sunt patetic, că e o comparaţie exagerată, deplasată chiar. Cazul ursuleţului împuşcat la Sibiu mi-a amintit de „Colectiv”. O armată de oameni, poliţişti, vânători, uniforme, agitaţie... Rezultat: zero! Ăsta e nivelul de competenţă al „instituţiilor” noastre. Au slujbe, salarii, maşini, dotării. Sunt mândri de nu-şi mai încap în piele şi în uniforme, dar, Doamne fereşte, să se întâmple ceva! Atunci tot eşafodajul ăsta de mucava, al „instituţiilor”, crapă pe la îmbinări. Ăsta e rezultatul faptului că orice funcţie în care se freacă menta, cu bani de la stat, se dă pe pile.

Proceduri, ioc! Omenie, zero! Mi-e greu să cred că în toată „potera” aia n-a fost un om să zică: „Ho, bă tâmpiţilor! Nu trageţi!”. Ce aţi crezut, că, după execuţie, spălaţi locul şi, apoi, spălaţi putina? Acum aud explicaţii că vânătorul n-ar fi putut să tragă cu puşca tranchilizantă şi, de ce oare?, cel care putea s-o facă, n-a nimerit! Aşa, în treacăt fie spus, există un principiu de drept care zice că „Cine poate (să facă) mai mult, poate şi mai puţin”. Dar de unde să ştiţi voi asta, dacă aţi fost colegi de doctorat cu Oprea?

Cu câinii fără stăpân, cu arborii din marile oraşe, cu ciorile... cu câte alte fiinţe şi lucruri procedăm exact la fel. Tot ce ne stă în cale trebuie „executat”, ras, distrus. Şi, după aia, îi punem, cinic dar cu emfază, eticheta strălucitoare a „progresului”. Peste câteva sute de ani asta se va numi barbarie şi va face parte din acelaşi negru capitol al istoriei precum masacrarea indienilor din America de Nord. Dar ce veţi fi voi, criminalii de astăzi, atunci? Cu nimic mai mult decât sunteţi acum. Oricum, fiţi liniştiţi, în ciuda evidenţelor, nimeni nu vă va trage la răspundere, nimeni nu va plăti şi cei mai mulţi - ştiindu-se complici - îşi vor întoarce privirea. La fel ca şi acum, totul va rămâne în cărţi. Cum o să aduci înapoi ursul ucis şi ce rost ar avea? N-ar face decât să ne continue deranjul, nu-i aşa? Şi, că veni vorba, de ce să-l jelim atâta? De ce să ne jelim că melcul Melanopsis, salvat de specialişti din ochiul termal stins de la Băile 1 Mai, o relicvă vie apărută înaintea dinozaurilor, a dispărut definitiv de pe faţa pământului? Dacă era proastă şi n-a vrut să trăiască în captivitate! Şi, până la urmă, ce dacă? Credeţi că hoţii de apă termală ori vreunul din complicii lor a tresărit măcar? Credeţi că ştie că "relicva" nu mai e vie? Suntem o specie lacomă şi egoistă. Asta ne-a făcut stăpânii lumii, asta ne va aduce sfârşitul. E un timp al plăţii pentru toate. Însă, cel mai cumplit e faptul că nu vor plăti „criminalii” de azi, ci copii, nepoţii sau nepoţii copiilor lor. Şi poate, la rândul lor, atunci, în Ziua Judecăţii, aceştia vor mai vrea să trăiască.

Preşedintele e „îndurerat” dar, nimeni nu e tras la răspundere. În buna tradiţie autohtonă, până şi morţii se acoperă cu hârtii şi declaraţii politice gen „poate că ursul a fost ţinut în captivitate şi eliberat”. Asta e scuza pentru o execuţie sumară?!

Am dat buzna peste aceste fiinţe, în „casele” lor, pe care le-am făcut una cu pământul. Când ele ajung în oraşele noastre, pentru că nu mai unde să plece, le lichidăm! N-ar fi mai corect să o facem acolo, in situ? Asta ne-ar scuti de o grămadă de deranj, de criticile ăstora mai „sensibili” şi de momentele penibile în care nu ştim pe unde să scoatem cămaşa. În plus, n-ar mai fi nevoie să ne facem că ne pasă. Pentru că adevărul, crudul adevăr, e acela că nu ne pasă. Orbiţi de interese, am uitat de mult să ne pese.

Când „tiranie” rimează numai cu Ilie

 Când am scris, zilele trecute, pe undeva, că o cârpă, oricât ar fi recusută şi peticită cu aţă albă, până la urmă tot o cârpă rămâne, nu mă refeream la persoana Luciei Varga. În cazul de faţă „cârpa” ar fi PNL Bihor. Impresia mea e că preşedintele acestei organizaţii, Ilie Bolojan, nici măcar nu se străduieşte să salveze aparenţele. Partidul e el, iar democraţia, de care acum face tapaj Lucia Varga, e un moft.

Orb trebuie să fii ca să nu observi că organizaţia liberalilor bihoreni se confruntă cu un deficit de democraţie care numai cinste nu-i face. „Precum în cer”, în cerurile politicii, aşa şi prin oraş. E trist că unii, aici, Lucia Varga descoperă democraţia, devenind marii ei apărători, abia atunci când riscă să-şi piardă privilegiile.

Da, Ilie Bolojan, secretarul general al PNL (!) este tipul de politician care face azi carieră. Trump, Putin, Orban fac parte din aceiaşi specie. Opţiunile politice ale primarului de la Oradea sunt mai aproape de „aliberalismul” zilelor noastre, decât de clasicul liberalism al brătienilor.

Am observat, în intervenţia avută de Ilie Bolojan, la televiziune, pe tema demisiei Luciei Varga, că a ocolit, deloc abil, însăşi esenţa discuţiei. Fapt este că, cu de la el putere, a stabilit cine sunt cei cinci candidaţi pe care îi propune organizaţiei pentru listele de parlamentari, lăsând alţi şase în afara „evaluării” reprezentanţilor PNL Bihor. Se vede de la o poştă că selecţia a fost una discreţionară şi discriminatorie, nedreaptă faţă de cei lăsaţi pe dinafară. Cu ce drept şi după ce criterii, un singur om, poate să decidă – într-un partid pretins liberal! – soarta altor colegi de partid, numai Ilie Bolojan şi Nicolae Ceauşescu pot să ştie! După cum văd eu lucrurile, decizia este incorectă, lipsită de fair-play şi neloială în raport cu persoanele vizate.

Vă rog să mă iertaţi, dar Lucia Varga a mâncat destul că... pentru a-i fi pe plac şefului ei politic. Şi, iată, recunoştinţa lui! Numai eu ştiu cum mă ducea cu preşul d-na ministru când, în disperare de situaţie, mă adresam ei atrăgându-i atenţia asupra „genocidului vegetal” desfăşurat de administraţia Bolojan în „Capitala verde a României”. Când i-a reamintit doamnei Varga că, acum nişte ani, ea se afla în prima linie a luptei pentru salvarea spaţiilor verzi din Piaţa Unirii, a înghiţi în sec şi a închis ochii la tăierile abuzive ordonate de primar, dar nu l-a trădat. „Dictatorii” nu ştiu ce e aceea recunoştinţă. Ei trăiesc doar pentru ei, în timp ce pretind că sunt trup şi suflet pentru popor. Ei, acum d-na Varga şi-a primit răsplata.

Da, tiranilor nu le pasă de oameni. Aceştia există doar în măsura în care le pot fi lor de folos. Pentru Napoleon soldaţii cei buni era aceia dispuşi să moară în slujba imperiului său. Hitler s-a folosit de ideologia purităţii ariene, nu pentru că ar fi crezut cu adevărat în rasa superioară, ci pentru că avea nevoie de averile şi fabricile evreilor. Păstrând proporţiile, Ilie Bolojan se foloseşte de partid şi de oamenii săi pentru scopurile sale meschine şi egoiste. Sunt convins că preşedintele PNL e departe de a înţelege asta, dar acuzaţiile lansate în spaţiul public de Lucia Varga ar putea fi sinonime cu momentul Braşov 1987 pentru Ceauşescu. Oricât ar fi recusută şi peticită, o cârpă tot cârpă rămâne... şi cine vrea să vadă asta va vedea!

Ceea ce nu a înţeles Lucia Varga şi ceea ce nu vor să accepte toţi cei care, azi, consimt la samavolniciile politice ale şefului lor (indiferent din ce partid ar fi el), fie din interes, fie din laşitate, e că „democraţia” nu e o cocotă pe care o frecventezi la nevoie. Democraţia se trăieşte şi se practică zi de zi. Democraţia nu e o ideologie falsă, precum comunismul, ea  se trăieşte, e vie şi are un spirit luminos numai al ei. Spiritul acesta există sau nu în oricare din noi. Calea de mijloc nu are loc. Dacă, să spunem în PNL, se comite un atac la democraţie, fie în scopuri politice, fie în chestiuni administrative, şi cei din partid tac, sunt complici ai „dictatorului”. Punct! De aici încolo e foarte probabil ca, într-o zi, să le vină şi lor rândul, dar va fi prea târziu şi inutil să se plângă. Sistemul pervertit, la a cărui dezvoltare au consimţit fie şi prin tăcere, îi va desfiinţa. Totul se plăteşte!

Toate victimele dictaturii sunt, de fapt, victimele propriilor lor indoleţe sau laşităţi.