marți, 19 iunie 2018

Salutări din Costa Rica!



„S-a votat Codu’ Penal”. Nu pot să nu mă gândesc la albumul omonim a lui Vali Stelian şi, mai ales, la piesa, „Vom fi ce-am fost (Dar nu mai mult decât atât)”. Ascultaţi discul. A apărut în 1993 şi, cât de trist, pare azi premonitoriu.

Dincolo de procesele de conştiinţă pe care ar trebui să ni le facem fiecare, nu pot să nu mă întreb unde e #rezist? De ce, astă iarnă, au ieşit în stradă sute de mii de oameni, care au speriat Puterea, şi astăzi, în marile pieţe ale marilor oraşe, e linişte?

Lipsa de reacţie a societăţii ne descalifică. Dacă tăcem acum, s-ar putea ca, pentru o lungă perioadă de timp, să nu mai avem ocazia, poate nici dreptul, de a ne striga nemulţumirea.

Îmi vin în minte, fără să vreau, întrebări aiurea. „Oare cei care protestau astă iarnă chiar ştiau de ce sunt acolo?” Înainte să mă înjuraţi, să ziceţi că sunt pesedist, faceţi un simplu exerciţiu de logică. Încercaţi voi să răspundeţi la următoarea întrebare. Dacă au ieşit atunci, de ce nu ies şi acum? Acum, când situaţia e şi mai gravă. Codul Penal n-a „trecut” prin Guvern, ci prin Parlament. Adică, „aleşii noştri” l-au votat. Aleşii noştri au făcut LEGE din hulita Ordonanţă 13. Un guvern - o mână de funcţionari numiţi - e mai greu de strâns cu uşa. Aleşii noştri ar trebui să ne fie mai mai la îndemână, nu? Concluzia mea, cât de poate de tristă, e că, de fapt, nu vrem. Nu vrem destul.

Mi-e greu să scriu asta, dar #rezist pare că s-a fâsâit. În România nicio revoltă nu durează destul ca să producă schimbarea. Cumva suntem, cât de trist!, cam pe unde eram acum trezeci şi ceva de ani. Dacă vrei să munceşti pe brânci şi să fii respectat ca cetăţean, eventual să îşi faci vocea auzită, plecatul din ţară pare că a rămas singura soluţie.

Astă iarnă, ne-am încordat către ei. „Ei” s-au făcut că cedează. Ne-au dus cu vorba, au împachetat altfel „aceeaşi mizerie”, iar noi am lăsat-o blată. Între timp ne-am „prins” cumva că nu există soluţii colective. În „Ultima ispită a lui Iisus”, Kazantzakis pune în gura lui Iuda o replică sfâşietoare: „Crezi că poţi mântui lumea? Nu de poţi mântui decât pe tine însuţi”. Nu putem, poate pentru că, în România, nu există suficientă solidaritate socială. Aşa că, la fel ca în vremea „aia”, am luat din nou viaţa pe cont propriu. Cei mai buni dintre noi, în special cei tineri, (ei intuiesc perfect sensul lui „No future”) se duc. Noi, restul... Ce să facem? Ne pregătim să plecăm în vacanţă. Doar nu o să sticăm sfântu’ concediu pentru că Dragnea s-a scos de la puşcărie?

Nu vreau să fiu nedrept. Sigur, există şi o minoritate de oameni scuzabili, mult prea ocupaţi să trăiască. Vorba aia: „Întâi să trăieşti, apoi să filosofezi” a devenit o axiomă a capitalismului românesc. Supravieţuirea e, pentru mulţi, dintre noi ocupaţie de bază dar şi artă de prim rang. Măiestrie, ce mai! Ăştia trag la galere (nu cred că exagerez) să o scoată cumva la capăt, în mod cinstit. Să îşi plătească impozitele şi să le rămână atât cât să mai poată trăi de la o lună la alta. Ei sunt atât de „mâncaţi” de viaţă încât n-au nici timp şi, mai ales, nici energie să mai facă ceva. De fapt, fac. Fac compromisuri, închipuindu-şi că nu e prea târziu şi că vor #rezista mai târziu. Clar, înjuratul la televizor nu se pune. De-acasă nu schimbi nimic.

Aici am ajuns. Rezistă fiecare în felul său. Scapă cine (cum) poate. Sau, cum spunea un prieten, acum mai bine de 30 de ani, parafazându-l pe Darvin; „Cine nu se adaptează piere. Sau fuge în occident”. Noul vicleşug al sistemului e să te facă să crezi că „nomenclatura” e o castă deschisă. Că, dacă te porţi cum trebuie, există şi pentru tine o portiţă, un colţişor de masă, un „blid” de la stat. Trebuie doar să nu faci scandal şi să te dai cu... Puterea. Cred că, pe undeva, în mintea fiecărui român a fost sădită ideea, perversă şi perfidă în egală măsură, că nu e bine să se pună cu sistemul. Mai cred că fiecare speră, laş, că măcar o părticică din raţia lui de supravieţuire va depinde, într-o zi, de sistem. Oare aşa arată „comunismul cu faţă umană”?

Nu ştiu, dar asta-i situaţia. Azi, cei putred de corupţi aleg calea „exilului”, sperând şi ei, îndreptăţit după cum merg lucrurile, că într-o zi se vor întoarce eroi. Noi, cei care, prin tăcere putem spune că ne-am făcut complicii celor care ne-au făcut viaţa şi ţara amare, am pleca, însă fără gândul dea ne mai întoarce vreodată.

În context, întrebarea ar putea să pară prostească, dar, totuşi, pe mâna cui va rămâne ţara asta? Sau, mai aplicat dacă vreţi; După ce plec, cine o să-i plătească pensia mamei mele? Păi, vor rămâne cei cu coloana supraelastică, să tragă la jug, şi hoţii, să profite din plin de munca lor şi sistemul impunităţilor, pe care, atât de dibaci, l-au croit pentru ei înşişi.
Păcat. „Păcat de sângele vărsat”.

joi, 14 iunie 2018

Imperator Bolojan al II-lea Vespasian



Vestea cea bună e că primarul nostru n-are probleme cu prostata. Vestea cea proastă e că toalete publice din centrul Oradiei vor fi închise.

S-ar spune că „cineva acolo sus...” nu vrea să priceapă că toaletele şi apa caldă reprezintă câteva dintre elemente esenţiale ale unei societăţi civilizate. Romanii, în antichitate, arabii în timpul evului mediu „întunecat”, treceau drept popoare civilizate pentru că, prin comparaţie cu ceilalţi, aveau băi cu apă caldă şi toalete publice.

Mi-e greu să cred că ideea de a face gratuit accesul în WC-urile Oradiei, pusă în aplicare de administraţie acum un an, a fost o neghiobie sau un populism... de rahat. Cum să acorzi acces gratuit la toaletele publice ale Oradiei, pentru ca apoi să le declari falimentare, numai bune de a fi pus lacătul pe ele?! Şi, până una alta, ce să înţelegi din afirmaţia conform căreia administraţia nu ar fi capabilă să întreţină budele din propria-i ogradă? Păi, dacă de atâta nu sunt în stare...

Întreb, dacă eşti în inima unui parc, sa zicem în 1 Decembrie sau în Libertăţii, şi te taie... Ce faci, unde fugi? Primul local e hăăăt departe. Dacă ai o vârstă sau un copil mic? Mai ales, în acest din urmă caz, ce faci, dai iama cu ăla micu’ într-o crâşmă, unde, din punct de vedere legal, odrasla-ţi n-are ce căuta?!

Ce oraş turistic vrem să fim? Îmi amintesc că, acum vreo 20 de ani, în Luxemburg, găseai toalete publice la tot pasul. Niste OZN-uri, nu alta!

Oare chiar patronii din Oradea vor fi de acord să îşi deschidă localurile pentru ca trecătorii să îşi satisfacă acolo nevoile cele fireşti? De data asta, contra cost, desigur! Orice idee despre eventuale creşteri de vânzări e, cred, iluzorie. Dacă n-ai bani, nu stai la masă. În plus, deschiderea WC-urilor din localuri către „publicul larg” înseamnă, implicit, şi costuri mai mari de întreţinere. Şi, nu vreau să comit o nedreptate, dar cine a trecut măcar o dată pe la o toaletă publică trebuie să fi observat că „clientela” acestor stabilimente nu e selectată din floarea societăţii. Le va plăcea cârciumarilor ce au afacerile în zona centrală şi clienţilor lor să-şi bea cafeluţa în timp ce printre mese se vor perinda homeleşi, pirande, navetişti năduşiţi, mă rog, oameni veniţi de departe cu trebi la oraş? Unde mai pui că aceşti „bani curaţi” vor trebui să se regăsească în actele acelor localuri. Vorba aia: „Alţi bani, altă distracţie”! Şi ar mai fi ceva. În aceste condiţii, poate domnul Bolojan să-i oblige pe patroni să îşi transforme WC-urile în toalete publice?

Previzibil, după punerea în aplicare a acestei măsuri, o plimbare prin oraş va deveni mai plină de "surprize". Una peste alta, decizia asta mi se pare... de căcat. Dacă împăratul Vespasian a stors „bani fără miros” din budele Romei, primarul nostru ce-o vrea să facă? Oricât ar părea de absurd, sunt semne că „unii” vor să treacă budele publice ale Oradiei în propriul patrimoniu imobiliar. Ia s-o vedem şi pe asta!


luni, 7 mai 2018

Cazul şi Viteazu’


Citesc şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. Ce-i drept, nu-i pentru prima oară când Ilie Bolojan mă pune într-o astfel de situaţie. Să fie oare adevărat? Primarul Oradiei a decis să aloce 54.000 de lei, adică 540 de milioane de lei vechi sau, ca să fie mai clar, peste jumătate de miliard!, pentru un studiu, profesionist, care să-i ofere noi argumente în vederea relocării statuii lui Mihai Viteazul, aflată încă în Piaţa Unirii din centrul Oradiei.

Fără discuţie, una din cele mai pregnante calităţi ale primarului e tenacitatea. Nu renunţă niciodată, nici chiar atunci când pare că a făcut-o. Meciul ăsta, al statuilor, Mihai sau Ferdinand?, părea jucat. Ne-am înşelat!

Problema e că „toana” asta de primar ne costă ceva. Oare toate-s făcute în Oradea? Oare banii noştri nu merită ceva mai mult respect, o mai bună chiverniseală? Înţeleg să plăteşti, cât face, pentru un studiu care să susţină proiectul unei şosele sau să evalueze importanţa realizării unei parcări, dar pentru un moft sau pentru o promisiune făcută – probabil – în nume propriu, Casei Regale, găsesc că a cam mult. Poate chiar prea mult!

Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că banii ăştia, mulţi, puţini, câţi or fi ei, nu-i dă primarul Bolojan din buzunarul lui, ci tot de la bugetul local, adică tot din banii noştri, se dau.

Ah, şi ar mai fi un amănunt! Sigur, după cum ştim, domnia sa nu e încurcă în aşa ceva. Am stabilit doar că e un tip de o rară tenacitate. Dar, totuşi. I-a întrebat Ilie Bolojan pe orădeni care statuie ar fi mai potrivită pentru a trona în centrul oraşului lor? Că, dacă ar fi după mintea mea, eu aş opta pentru întemeietorul urbei, Regele Ladislau. Hai să trecem şi peste asta şi să observăm, dacă mai avem curajul necesar, că a „marca” inima unui oraş după bunul tău plac e un alt fel de abuz, unul de proporţii... istorice.

Sigur, nu pentru asta o să-l salte DNA-ul, dar, tocmai de aceea, Ilie Bolojan are toate şansele să rămână în istorie ca primarul ce lucra sub deviza: „Pohta ce-am poftit”. Foarte potrivit!

miercuri, 25 aprilie 2018

Lovitură de... scenă


 Rar mai avem parte, pe meschina noastră scenă politică locală, de câte un spectacol care să merite o cronică de eveniment. Astăzi s-a întâmplat. Liberalul Cornel Borza a spart baricada Opoziţiei, care condiţiona votul asupra Bugetului judeţean de o împărţire echitabilă a „ciolanului”. În treacăt fie spus, aşa ceva nu s-a mai văzut. Cum să dai, în mod egal, bani către primăriile de la putere şi din opoziţie?! Ar fi un profund afront adus democraţiei noastre, care nu mai e tânără, dar tot originală a rămas. Liberalii ar trebui să ştie asta. Nu a trecut chiar atât de mult timp de când erau ei la butoanele judeţului.

Partea cea mai amuzantă a poveştii e felul în care vajnicii lideri liberali, Bolojan şi Avrigeanu, au „reperat” onoarea partidului. Să-l vezi pe preşedintele PNL Bihor într-o dispoziţie atât de compasivă e lucru foarte rar. Mai rar decât o cometă sau decât un compromis, pe orice subiect, venit dinspre Primărie. Şefii filialei zic că n-au să-l dea afară pe Boza din partid. Hopa! N-a curs chiar atât de multă apă pe Dâmboviţa de când liderul naţional al PNL, Ludovic Orban, tuna şi fulgera că orice „blat” cu PSD-ul va fi drastic pedepsit. Igonrând ordinul de front, cei doi lideri locali nu devin complici la trădare. „Trădare fie, dar...”. Atunci?

Altu-i chicirezul. Bolojan şi Avrigeanu ştiu foarte bine că, dacă îl exclud pe Borza din partid, îşi pot pune echipa de la Consiliul Judeţean – pentru o incertă perioadă de timp – în nefericita ipostază de a nu mai conta nici cât a contat până acum. Practic, „cazul Tiron” se poate repeta pe cealaltă parte a eşichierului politic. Ori, domniile lor, liderii PNL Bihor, nu pot accepta să aibă şi mai puţină putere decât au deja. Altfel spus, „durii” n-au avut încotro decât să împacheteze cât mai frumos stânjenitoarea defecţiune. Orice ieşire din front e, până la urmă, vina şi responsabilitatea comandantului. Şi, dacă stau bine să mă gândesc, indulgenţa asta s-a exprimat destul de stângaci. Evident, pentru că nu le e în fire.

Una din lecţiile acestei zile e că politica nu se face cu lăutari. Aşa cum nu se face nici cu politicianisme ieftine, de genul „Hai să-l punem pe ăsta pe liste, că e vedetă”.
Înghiţită de unii pe nemestecate şi rumegată încă de alţii, cărora nu le vine nici acum să creadă că spectacolul ăsta n-a fost un vis urât, ipoteza erorii la vot mi se pare a fi absolut deloc plauzibilă. Tind, mai degrabă, să cred că este vorba de un vot deliberat, conştient. Aşa cum de altfel, mai bărbat decât Avrigeanu şi Bolojan – care nu ştiu cum să-şi împacheteze mai sofisticat eşecul – Cornel Borza a recunoscut. Conflictul de interese în care s-ar afla artistul, descoperit de Ionel Avrigeanu abia acum când e constrâns de circumstanţe, este, de departe, o explicaţie mult mai plauzibilă. Să nu uităm că, în calitate de angajat al unei instituţii subordonate Consiliului Judeţean, Cornel Borza îşi aştepta şi el salariul întreg de câteva luni. Şi, poate, de ce nu?, „greşind” astfel, solistul şi-a salvat locul de muncă...

Pentru că, deşi nu s-a văzut, presiunea pusă pe consilieri, mai ales pe unii, hai să spunem mai uşor de apucat, a fost uriaşă. Chiar mai mare decât vacarmul pus la cale în faţa clădirii administraţiei judeţene. Poate fi şi asta o posibilă explicaţie pentru „eroarea” produsă la vot, nu-i aşa?

joi, 15 februarie 2018

Pentru unii ciumă, pentru alţii... Dumnezeu!


Trăim vremuri grele. Nu sunt bani pentru cultură şi sport, nu sunt bani pentru ONG-uri. Sau sunt, dar nu ştim noi pe unde se duc. De fapt, cultura şi, iată!, organizaţiile neguvernamentale s-au instituţionalizat ori, în viziunea unora (liberali, cică!), ar trebui să o facă. Vom participa, frumos încolonaţi, la manifestările dedicate Centenarului şi vom crede neabătut că noi, acolo, bătând din palme şi strigând „Uraaa!!!!” din toţi bojocii, suntem societatea civilă. Toţi ca unu’.

Sigur, sunt bani pentru betoane. În sus, în jos, de-a curmezişul şi cu repetiţie, dacă e nevoie.

Dar, până la urmă, nu despre asta e vorba. Deşi vrea să ne convingă că n-are, primarul Ilie Bolojan dă 300.000 de euro, jumătate din valoarea investiţiei, pentru noua sală de sport a Liceului „Emanuel”. Zic numa’. Nici prin cap nu-mi trece că ar exista vreo legătură între acest generos „parteneriat”, cum îi spune dl. primar, şi confesiunea care, de o bună bucată de vreme, parcă tinde să devină una cu PNL Bihor.

Mă întreb: de ce nu sar acum în sus cei care nu ratează nicio ocazie să critice statul că susţine Biserica Ortodoxă? Da, sigur, suma nici nu pute pe lângă subvenţiile acordate Catedralei Mântuirii Neamului. Dar, dacă ţinem cont de vidul din bugetul ONG-urilor orădene, parcă se schimbă puţin perspectiva, nu-i aşa?

Că mi-am adus aminte şi dacă tot m-am ostenit să îmi spun of-ul, primaru’ zice că nu dă bani la ONG-uri, dar a dat APTO-ului, care până la urmă e şi el un ONG, al primăriei, 5,3 milioane, „plus sponsorizări”! Şi zic iar, „Pentru unii ciumă...”.

Oare ar fi lucru mare să te aştepţi, din partea administraţiei, la un tratament corect şi egal? E deplasat să mă gândesc că avem de-a face cu o formă de discriminare, că, în viziunea lui Ilie Bolojan, unii sunt mai egali decât alţii, că există câteva entităţi privilegiate şi altele defavorizate, că el decide cui şi cât? E o vorbă: „Cine-mparte, parte(-şi) face”. Dar mă gândesc eu că un primar ar trebui să facă, asemeni unui bun părinte, parte egală tuturor. Sau, cumva, Oradea „nu-i pentru căţei”?!

marți, 13 februarie 2018

La Cadastru e dezastru!


Dacă ai de scos un banal C.F., poţi liniştit să-ţi tai o zi din programul de muncă. Şi din viaţă.
Când am avut eu ghinionul de a merge cu cererea regulamentară la sediul OCPI Bihor, era o coadă dezarmantă. Ce faci într-o astfel de situaţie? Dacă n-ai încotro, te aşezi la capătul cozii şi îţi spui că o să treacă şi asta.

Timp e berechet, plictiseală, desigur, cât cuprinde, aşa că, în lipsă de altă ocupaţie, te dedici cercetării. Locul e un adevărat vivariu. Vezi cele mai felurite reacţii ale omului „faţă cu...” birocraţia. Unii vin, cască ochii, ridică neputincioşi din umeri şi renunţă. Cei mai îndrăzneţi, mai încrezători în forţele proprii, mai naivi, poate, intră şi nu se opresc până în faţă. Constată că n-au încotro şi, împinşi de bunul simţ, revin spăsiţi la capătul şirului. Mai sunt „cei ai casei”, comisionari, probabil, care se descurcă. Cum, necum, sunt tot timpul în faţă. După două vizite la „cefeu”, îi ştii deja. Cea mai mare binecuvântare posibilă e să prinzi unul ca ăsta în faţa ta. Zilele trecute, la ghişeul alăturat (da, uneori Dumnezeu mai dă semne că te iubeşte!), era unul care depunea cereri pentru nu mai puţin de 160 de extrase C.F. Sincer până la brutalitate, tânărul i-a avertizat pe cei aflaţi în spatele lui că „va dura vreo două ore”. Stupefiată, coada nici nu s-a mişcat.

Timpul trece. Coada creşte. În faţa ta, din când în când, câte un profesionist, câte un funcţionar de-al locului mai intervine şi el ca să rezolve câte o trebuşoară pentru cineva. Ah! Micile „atenţii” sunt la vedere. Nu cine ştie ce. Dar, pentru o cafea, strecurată abil pe sub arcul tăiat în geamul de plexiglas, un alt „profesionist” – l-am văzut cu treabă în fiecare dintre cele trei zile în care am fost nevoit să dau pe acolo – se bucură şi el de un regim preferenţial.

Încerci să îţi ţii firea. În fond, nu sunt decât nouă oameni înaintea ta. Şi, totuşi, coada abia se târeşte. În sala cu zece ghişee, lucrează doar două. Stop joc! Una din funcţionare anunţă că are 15 minute pauză. E prima dată când îţi creşte tensiunea. Te uiţi la ceas şi constaţi că pauza ta „de masă”, timpul în care ai crezut că poţi rezolva trebuşoara asta fugind de la birou, a trecut de mult. Vei avea de dat nişte explicaţii. Tu. Ei nu. Îţi trece prin cap că, fiind cetăţean al ţării cu cea mai mare rată de impozitare, ai merita un altfel de tratament. Din banii pe care ţi-i „trag” nu ar mai fi pentru salariul unui funcţionar sau doi aici?

Şi stai. Şi mai vine unul, cu tupeu, şi se bagă în faţă.

Nervii cedează, că nu-s de oţel. O femeie, venită a doua oară după un act pentru care achitase taxa de urgenţă, întreabă de director. I se răspunde că directorul „şi-a luat liber”. Ea pleacă. Tu rămâi. #Rezişti...

E sărbătoare! Ţi-a venit rândul. Dar, de parcă tu şi toţi cei din urma ta nici nu aţi exista, femeia de la ghişeu se ridică şi pleacă după nişte hârtii. La un alt geamlâc, deschis temporar, mai face un serviciu tupeistului care s-a băgat în faţă după ce, în momentul în care tu te aşezai la coadă, el era deja la ghişeu cu un alt braţ de hârtii. Aşa da, merge treaba!

Dacă tot stai degeaba, privind în gol prin geamul dincolo de care nu mai e nimeni, îţi vine în minte, habar n-ai de ce, cuvântul „reformă”. Te şi miri că ideea asta a îndrăznit să pătrundă aici. Poate ar trebui să-i treacă cuiva prin cap să organizeze un circuit birocratic separat pentru „persoanele juridice”, pentru comisionarii care scot extrase C.F. la kil’, în numele altora. Ar fi firesc, ar fi de bun simţ. Până la urmă, asemenea dispreţ faţă de cetăţean este inacceptabil într-o instituţie de stat.
Timpul continuă să curgă. Totuşi, constaţi, ceva s-a schimbat, nu stai aplecat la ghişeu. Şezi pe un scaun lustruit oglindă de miile de funduri care l-au apăsat. Dar stai şi aştepţi în continuare. Te gândeşti jenat la femeile şi la bărbaţii în vârstă din spatele tău. Te-ai ridica să laşi locul cuiva. Dar cui? Sunt vreo 20. Cum? Toţi pe un scaun?! Mai rar aşa ceva, te simţi şi prost, şi idiot în acelaşi timp.
Record! 1,48 ore de stat la o coadă.

„Veniţi luni”, cade ca o ghilotină. Adică luni o s-o luăm de la capăt?! „Zău că-ţi vine să laşi baltă toate interesele”, vorba poetului.
...şi luni mi-au spus să revin marţi.

Am povestit toate astea cu speranţa, pe care, iată, o mărturisesc, că cineva - prefectul, vreun ministru, Dragnea în persoană - se va sesiza.
Să fie cât se poate de clar. Nu am nimic cu cei care câştigă o pâine prestând servicii în numele altora, poate mult prea ocupaţi ca să stea cu noi la coadă, dar, pentru numele lui Dumnezeu!, noi, contribuabilii de rând, nu merităm un ghişeu al nostru, unde să nu fim obligaţi să aşteptăm până îşi rezolvă domniile lor „micile” comisioane? Ar fi oare prea mult?

luni, 12 februarie 2018

Scurt logos despre logo


Din taxele şi impozitele noastre, se duc banii pe Criş, doar că nu-i prea vedem încotro se îndreaptă.

Asociaţia pentru Promovarea Turismului în Oradea şi Regiune, pe scurt APTOR, un fel de subsidiară a Primăriei, s-a gândit că a venit momentul să dea, nici mai mult, nici mai puţin, decât 47.000 de lei pentru ca oraşul să aibă un „logo”.

Eu mă întreb la ce-i trebuie Oradiei un logo, când are deja o stemă? Sau vechile însemne, făcute ca la carte de specialişti în heraldică, reprezentative pentru comunitate, nu mai corespund noilor cerinţe ale vremii? Revin, avem o stemă frumoasă, inspirată din istoria acestui oraş, cuprinzătoare şi reprezentativă pentru noi toţi. Blazonul acesta, care chiar înseamnă ceva, e prea puţin cunoscut. Oare trebuie să îl schimbăm cu altceva, în loc să căutăm soluţii pentru a-l promova aşa cum merită? E cam ca şi cum ai fi eşuat în viaţă şi, în loc să încerci să schimbi ceva la tine, ai recurge la o schimbare de identitate. L-am auzit, cu ceva timp în urmă, pe primarul Ilie Bolojan vorbind despre predarea istoriei locale în şcolile orădene şi m-am bucurat. Acum APTOR ne propune o nouă (altă) identitate. Poate că aşa sunt vremurile, ne promovăm pe mai multe fronturi... Numa’ că, rupţi între încoace şi încolo, să nu ne trezim că, de fapt, nu mai ştim pe unde suntem, să nu ne trezim pe nicăieri.

Senzaţia mea e că „afacerea” asta e un fel de aflare în treabă, tipică pentru români şi, tare mă tem, în interesul cuiva anume. De altfel s-au şi auzit voci care spun că deja treaba e ca şi făcută şi că acest concurs e unul cu „precomandă”. Nici n-ar fi pentru prima dată. Concursuri „cu cântec” au mai fost câteva sub regimul preacinstitului nostru primar. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru faptul că publicul, plătitorul de taxe, nu are niciun cuvânt de spus într-o chestiune care, dacă e să judecăm drept, ne priveşte pe toţi, pentru că ar trebui să ne reprezinte şi să ne identificăm cu ea.

În scopul alegerii celui mai bun logo pentru Oradea se organizează un concurs de idei. Premiul, după cum vă spuneam, 47.000 de lei! Juriul care îl va alege pe fericitul câştigător al acestui consistent onorariu are o componenţă cel puţin interesantă. S-ar putea spune că noul logo şi, în mare, juraţii care îl vor alege ar urma să reprezinte un oraş al conducătorilor de businessuri şi al investitorilor, mai puţin sau deloc, al oamenilor săi. Nu pledez pentru o „democraţie populară”, dar nici aşa un vid de reprezentare sau implicare publică în luarea deciziei nu mi se pare deloc onorabil. Am mai văzut în Oradea destule decizii luate, cică, în interesul orădenilor, peste capul şi voinţa lor... Când e vorba de logo, o astfel de abordare poate fi de-a dreptul catastrofală. Riscăm să ne alegem cu o „marfă” care e strict pentru uz extern, comercial, ceva care nu înseamnă nimic pentru orădean.

E de-a dreptul frapant faptul că doi dintre membrii juriului reprezintă compania RCS&RDS. Nici nu mai ştii dacă asta e firma de casă a primăriei sau dacă administraţia orădeană a ajuns la cheremul lor. Din juriu mai face parte un reprezentant al complexului Lotus. Din partea ăstora mă aştept să propună un logo ce ne va aminti de copacul secular pe care l-au tăiat pentru a-şi extinde cârciuma de pe malul Crişului. Chiar dacă nu va îmbogăţi cu oxigen atmosfera oraşului, ar putea fi un minim gest de reparaţie morală. Din aceleaşi juriu mai face parte o doamnă, director de marketing al hotelului Ramada, care – frapantă coincidenţă – se întâmplă să fie soţia unui consilier local PNL. Evident, opoziţia nu are loc într-o asemenea rafinată companie, deşi, cum spuneam, noul logo ar trebui să fie al tuturor. Despre jurnalistul Mircea Chirilă se pot spune multe, esenţială e întrebarea: ce îl recomandă pentru onoarea de a fi membru al acestei importante comisii, diploma de inginer? Probabil, ştiind că proiectul va naşte multe discuţii, căutătorii de logo s-au gândit că, prin Chirilă, pot câştiga uşor măcar bunăvoinţa celui mai colţos ziar local. Cât despre reprezentantul societăţii civile... „numai de bine”. Cătălin Popa, patronul Fundaţiei Comunitare Oradea, e unul dintre „civicii” care n-au deranjat regimul Bolojan, deci este numai bun să reprezinte opinia publică în acest demers, repet, pe cât de inutil, pe atât de important.

Şi ar mai fi ceva. Citesc că un grup de specialişti, bine plătiţi evident, a lucrat din greu pentru a descoperi „esenţa brandului” numit Oradea. Aceasta ar fi: „Oraşul în care te regăseşti”. Cum s-ar zice, ca nişte păcătoşi, ca nişte ignoranţi ce suntem, am fost pierduţi şi iată-ne regăsiţi (salvaţi spiritual) în Oradea, oraşul izbăvirii noastre?! Sau, mai degrabă, ideea se leagă de promovarea Oradiei ca un oraş ce răspunde aşteptărilor tuturor (poate mai puţin celor ale propriilor locuitori)? Vă mai amintiţi, nu-i aşa?, făcătura aia de marketing ieftin cu destinaţia turistică în faţa căreia pălesc Parisul şi Barcelona. Hai să fim serioşi! Eu cred că oraşul meu e altceva, e în altă parte, nicidecum în „esenţa” asta tratată ca un brand străin.

Rămân la ideea că Oradea chiar merită mai mult! Deocamdată, mă opresc aici. Hai să vedem ce o să iasă!