miercuri, 26 septembrie 2018

„Ca să-ţi dau adeverinţă am nevoie de hârtii”


Hotărât lucru, ţara asta e condusă de o adunătură de cretini.

Oficial, puterea susţine dezvoltarea economică, crearea de locuri de muncă, integrarea în activitatea profesională, bla-bla. Dar, dacă vrei să te angajezi, ai nevoie, nu de o adeverinţă medicală, ci de cel puţin două: una de la medicul de familie şi una de la cabinetul de medicină a muncii. De fapt, prima e o „trimitere” pentru a o putea obţine pe cea de a doua. 15+40=55 lei. La asta mai adăugaţi: drumurile, aşteptarea, timpul pierdut... Şi, evident, absurdul situaţiei.

Vorba lui Ioan Gyuri Pascu: „Aş face ordine’n stat, dar obertainerul mi-e spart”. Sau ca în „Mai bine cu coadă”, a lui Alexandru Andrieş: „Vrei hârtie? Asta-i foarte greu, să ştii! Ca să-ţi dau adeverinţă am nevoie de hârtii”.

Nu de crize moare economia, ci de birocraţie.

Ce sens o avea chestia asta? Să dea de lucru, bani, la cabinetele medicale, să producă hârtii, să eludeze eventuale responsabilităţi?

O fi şi idioţenia asta în programul de guvernare al PSD, că prea pare social-democrată? Adică, o să câştigi tu nişte bani, dar, înainte, trebuie să dai şi la alţii. Să mănânce şi gura lor, să circule banu’, să „curgă” impozitele!

Ah! Şi cireaşa de pe tort, bineînţeles că se poate „rezolva” şi fără adeverinţa medicului de familie, dacă ştii unde să te duci.

Guvernanţilor, zău aşa, nu sunteţi voi cam proşti?

joi, 6 septembrie 2018

Baroane, de trei ori... betoane!


Când zici „beton” e ceva de bine, e „tare”, e „cool”, e nemaipomenit. La noi... nu e cazul.

Citesc în presă că ministrul Apelor şi Pădurilor, Ioan Deneş, a călcat Oradea. O fi şi ăsta un fel de Viorica Vasilica, îmi spun. Cum să fii într-o asemenea funcţie şi să nu bagi de seamă că ai fost dus pe un şantier neterminat, dar despre care autorităţile zic că a fost „gata înainte de termen”. Cum se poate ca, într-un loc care arată ca o cazemată, şi să nu ţi se aprindă un beculeţ acolo, să nu ţi se răzvrătească un pitic pe creier care să-ţi urle în urechi: „Betooon, betooon, prea mult beton!”. Sau, fiindcă e ministrul la Ape şi Păduri, domnia sa nu vede decât apele, respectiv pădurile, acolo unde sunt ori nu... mai sunt? Malul stâng al Crişului, de la Primărie în jos, e o mizerie, o bătaie de joc, un loc la fel de steril ca betonul din minţile celor care l-au turnat. Dubii? Căutaţi pozele sau, mai bine, mergeţi la locul crimei şi, dacă n-o să vă înfioare... păi, atunci sunteţi tare. Beton!

Şi citesc, cu groază, că şeful ABA Crişuri, Sorin Guler, anunţă „continuarea lucrărilor în amonte de podul Sf. Ladislau, pe malul drept”. Adică în zona de luncă, pe unul din puţinele spaţii verzi rămase în inima Oradiei?! Ce? Beton! Ce-ar putea fi, voi nu ştiţi altceva. Betonul e linia orizontului vostru, e materia primordială din care sunteţi făcuţi şi din care v-aţi zidit sufletele. Băgaţi, băieţi, că asta e tot ce puteţi!

Alt beton! Hora Centenarului. Ce a promis Ilie Bolojan că va face pe podul cu acelaşi nume şi ce ne propune azi Primăria?! Şase siluete, precum nişte transformerşi, care – evident – nu pot fi decât din beton, un suport pentru o cisternă care lipseşte, un monument industrial menit să omagieze „evenimentul istoric”, până la urmă o bătaie de joc la adresa Centenarului. Nu pot să nu mă întreb: cine a ales, cine a avizat, cine poate să vrea aşa ceva în Oradea? Pe bune, dacă acum o sută de ani voi aţi fi făcut oraşul ăsta, azi nu aveam ce arăta lumii. Beton! Mda, în Oradea nici că se putea altfel, nici că se putea mai bine. Ăsta e materialul nobil al inimilor voastre şi esenţa patriotismului de care sunteţi capabili.

Beton, beton, beton! De trei ori beton, de o mie de ori beton, pentru ca „ei” să câştige şi noi să pierdem. Să pierdem până şi ultimul copac, până şi ultimul coronament care să tulbure linia gri a orizontului lor sufletesc.

P.S. Că veni vorba, dacă, prin noul Regulament al spaţiilor verzi, Primăria dă în sarcina asociaţiilor de locatari îngrijirea acestor zone din vecinătatea blocurilor (toate cheltuielile aferente revenind, cum altfel?!, în sarcina celor care locuiesc la bloc) n-ar fi mai simplu să acoperim şi aceste spaţii cu BE-TON? Ar fi, cum se spune, în spiritul epocii de beton în care trăim.

joi, 30 august 2018

Fuck the system! Sistemul medical


Am o vârstă şi sunt mai bine de zece ani de când nu mi-am mai făcut analize medicale. Unele evenimente tragice, petrecute în jurul meu, mi-au dat de gândit. Zis şi făcut! Mă prezint la medicul de familie şi cer „un set de analize complete”, ce-o crede el de cuviinţă.

De la cabinet, fuga la laborator. Doamna de după tejghea se uită la mine ca la un copil născut prematur şi zice: „Analize gratuite doar în luna octombrie”. Socotesc în minte: august, septembrie... „Păi, până să vedeţi voi dacă sufăr de oarece, pot să crăp de o mie de ori”! Iau decizia cât ai duce mâna la buzunar.

130 de lei, zice femeia şi, de aici încolo, lucrurile merg aţă. Analizele vin prin email. Rezultatele sunt bune, har Domnului! Mă rog, o bagatelă acolo. Tratament naturist, o lună. „Nu se compensează”, sunt informat la farmacie. „Bine că-i numai atât”. Duc mâna la buzunar, fără să ezit. Ce nu face omul pentru sănătatea lui!

Cum, de ceva vreme, rândurile cărţilor şi ale ziarelor tind să se transforme în şiruri lungi de oiţe sure ce merg, în şir, prin zăpadă, mi-am spus că, dacă tot am început să dau bani la medici, ar nevoie şi de o consultaţie oftalmologică. Şi, iată-mă, sunt, de două zile, fericitul proprietar al unei perechi de ochelari. „Pentru scris şi citit”. Consultaţie, ramă, lentile... Alţi bani, altă distracţie.

Una peste alta, raidul prin sistemul de sănătate, cu toate consecinţele lui, m-a costat 900 de lei. E mult pentru că e jumătate din salariul meu.

Socotesc şi îmi vine să vorbesc singur. De parcă aş discuta cu dna ministru. „Sunt 30 de ani de când cotizez la sistemul asigurărilor pentru sănătate. În tot acest timp nu am cerut un algocalmin şi acum, când era să am nevoie de nişte firfirei acolo, cât să simt că sistemul nu mă lasă la greu, canci”!

Nu sunt unul din acele cazuri dramatice. Nu am avut nevoie de o operaţie grea la Viena. Sunt un pacient banal şi, îmi pare, un cotizant idiot. Sunt şi frustrat pe deasupra! Mă simt, încă o dată, tras pe sfoară de sistemul ăsta al vostru şi mi se pare că-i profund nedrept ce mi se întâmplă.

Nu am speranţe că povestea asta va schimba ceva. Se întâmplă lucruri mult, mult, mai grave în ţara noastră şi tot nu s-a schimbat nimic. Am scris doar ca să se ştie. Ca să ştiţi că vi se poate întâmpla şi vouă, că suntem o ţară de fraieri.

miercuri, 1 august 2018

„Naţionalizarea” ariilor protejate, o perspectivă politică



Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.75/2018 ia organizaţiilor neguvernamentale de mediu custodia sau, după caz, dreptul de a administra ariile naturale protejate din România. S-a mai vorbit despre acest subiect, însă, cred eu, nu destul.

Într-o scurtă trecere în revistă a celor întâmplate până acum, trebuie spus că, în urmă cu vreo zece ani, Statul nu a vrut sau nu a putut să îşi asume răspunderea pentru aceste arii protejate. A cedat această sarcină ONG-urilor, însă, atenţie!, cu condiţia ca acestea să nu-i pretindă niciun ban. Atunci, o mână de entuziaşti s-a apucat să facă proiecte, să caute finanţatori, să găsească soluţii pentru ocrotirea acestui patrimoniu de inestimabilă valoare care este natura sălbatică. Azi, în România, din cele peste 900 de arii naturale protejate care există, 500 nu au încă niciun stăpân. În loc să se ocupe de acestea, să demonstreze că, în competiţie cu zona neguvernamentală, el poate fi un mai bun administrator, Statul a socotit că e mai bine să şteargă cu buretele munca a sute de oameni. Ia, se poate spune, de-a gata şi pe de-a moaca, tot ceea ce ONG-urile au construit. Luni de muncă fără salarii, discuţii – uneori aprinse – cu administraţiile locale, dezvoltare turistică, punerea „pe hartă” a unor zone uitate de Dumnezeu şi, cel mai important, un real respect pentru valorile naturale, toate acestea la un loc nu fac cât acest nou „capriciu” al Puterii de la Bucureşti.

Dincolo de mizele cele mai evidente, libertatea de a construi oricum, oricât şi oriunde în siturile protejate, exploatarea lemnului, vânătoare, microhidrocentrale, drumuri construite fără altă noimă decât cheltuirea banului public etc., eu tind să cred că OUG 75/2018 are şi o miză politică, una chiar mult mai mare decât aceea de a pompa bani la partid prin tăierea pădurilor. Campania pentru salvarea Roşiei Montane a dovedit că subiectele legate de patrimoniu – natural sau material – pot cataliza mulţimi şi energii impresionante. În lipsa unor organizaţii politice apte să mobilizeze cetăţenii până în apropierea acelei mase critice necesare schimbării, ONG-urile de mediu erau singurele organizaţii cu un astfel de potenţial. Iată de ce ele trebuie puse, repede şi fără drept de apel, pe butuci. Să nu uităm aici şi faptul că dosarul Roşiei Montane e încă deschis. Lovitura dată de Executiv acestei zone a societăţii civile poate fi înţeleasă şi în contextul mai larg al unor măsuri similare, la fel de grave, puse deja în aplicare prin Rusia, Turcia sau Ungaria. Ca să fie şi mai clar cât de politizat e deja acest rapt ordinar, merită menţionat faptul că structura care urmează să preia cele aproape o mie de arii protejate (ANAMP) are 11 angajaţi, din care – spun ecologiştii – niciunul nu a mai lucrat în acest domeniu.

În România zilelor noastre, Statul încearcă să-şi pună amprenta asupra producţiilor cinematografice (vezi Ordonanţa, la fel de samavolnică, prin care Ministerul Culturii îşi vâră politrucii în diverse zone ale creaţiei artistice), Ministerul de Interne inventează „pricini”, mergând până la a comite acte de adevărată poliţie politică, în scopul de a scoate din circulaţie un automobil ce purta un mesaj deranjant pentru partidul de la putere, iar ONG-urile de mediu sunt scoase din joc de interesele celor care ştiu că n-a mai rămas nimic de furat, nimic în afară de comorile păstrate în ariile naturale.
Nu simţiţi că vă apucă sufocarea?

luni, 30 iulie 2018

Case la aţă


Am tot ezitat până să scriu rândurile de mai jos. Mi-am luat inima-n dinţi, fiindcă subiectul a stârnit deja multe discuţii şi, mai ales, fiindcă m-am simţit provocat de unii care, iată, se pricep şi la natură şi la arhitectură. Pe scurt, sunt experţi în orice, dacă vine vorba să fie avocaţi ai diavolului. Pardon, ai primarului.

O zic din capul locului; trebuie să suferi de o oarecare nelinişte meta-psihică pentru a ajunge să îţi doreşti să vezi casele oraşului aliniate perfect, pe verticală şi pe orizontală.

Oradea nu s-a construit într-o zi. Imaginea de azi a oraşului nostru este rezultatul unei evoluţii urbanistice de peste o sută de ani. Ceea ce vedem astăzi este un joc de forme, volume şi înălţimi care dau identitate peisajului local. Siluetele diverse ale clădirilor oraşului apar în imagini care îi promovează identitatea specifică. Dar, vai!, toate astea nu mai corespund cu viziunea edilului.

Ghinion! Al nostru, al lui... Sunt câteva locuri în Oradea unde e practic imposibil să aduci clădirile  la acelaşi regim de înălţime, fără a împieta grav asupra peisajului. În plus, nu orădenii ci administraţia locală a emis, mai ales în ultimii ani, avize de construcţie pentru mai multe „bloculeţe” răsărite în zona centrală. Să ridici, cu trei niveluri, căsuţa de alături sau să demolezi hardughia cea nouă? Asta da dilemă urbanistică!

Cineva invoca modelul german. Sunt, în ţara ordinii şi a disciplinei, destui arhitecţi care spun că măsura „nivelării” faţadelor a adus grave prejudicii de imagine unor oraşe şi că, una peste alta, daunele sunt mai mari decât avantajele. Sunt chiar şi cazuri în care vechile clădiri au fost readuse la forma iniţială, fiindcă s-a constatat că noul „amablaj” leza privirea şi bunul simţ.

Nu prea înţeleg nici cum vine în chestiune discuţia cum că ideea primarului ar fi o măsură „civilizatoare”? De când Patul lui Procust, fie el şi aplicat clădirilor, e altceva decât o formă de spuliciu, o barbarie fără de seamăn? Nu pot să nu mă întreb, s-a făcut un studiu de arhitectură care să stea la baza acestui vot? S-au făcut nişte calcule? Nu toate clădirile au o structură care să suporte încă unul sau două etaje.

Şi, până la urmă, ce vină au proprietarii că au cumpărat ori au moştenit o casă mai mică sau mai mare decât cea de alături? Acum ceva vreme, au fost ameninţaţi cu amenzi, impozite mărite, dacă nu îşi renovează faţadele. Unii chiar au făcut-o. Nu şi-au plătit încă datoriile şi se văd puşi în situaţia de a face rost de alţi bani pentru a se conforma noii viziuni a dlui Bolojan. Mie chestia asta îmi cam miroase a asalt imobiliar. Altfel spus, îi frecăm pe proprietarii din centru până se satură şi pleacă. Ar fi de văzut cine cumpără. De altfel, primarul a spus-o nu o dată; „Nu-ţi permiţi să locuieşti în centru, mută-te”! Casa bunicilor, casa copilăriei sau pur şi simplu casa ta nu sunt, se pare, argumente pentru Ilie Bolojan. Mărirea impozitului cu 50% pentru imobilele aflate „în cuplă”, votată recent de Consiliul Local Oradea, e o lovitură pentru mulţi orădeni şi pare un indiciu credibil către ideea că, în cele din urmă, totul se reduce la bani. Plăteşti, bine pentru buget. Pleci, şi mai bine! Pentru cine?

Mă tot mir că „specialiştii”, arhitecţi, experţi în patrimoniu, urbanişti... marii iubitori ai Oradiei, desigur cu câteva onorabile excepţii – şi mă grăbesc să fac aici o reverenţă faţă de textul lui Mircea Jacan – specialiştii, deci, tac?! S-au dedulcit chiar toţi la comenzile primăriei?

Şi totuşi, cineva ar trebui să-l mai şi oprească, cineva ar trebui să-l poată lua la rost: „Domnule primar, ce faceţi cu oraşul acesta”? Altfel, mă tem, la pasul următor ni se vor croi uniforme.


miercuri, 25 iulie 2018

Invazia greierilor şi sensul progresului


Mama locuieşte de aproape 50 de ani în acelaşi bloc, pe strada Iza, undeva în spatele Spitalului Municipal. Acolo am crescut şi eu. De-a lungul timpului, ne-au călcat tot felul de „musafiri”, mai mult sau mai puţin plăcuţi, mai mult sau mai puţin doriţi: pisici, lilieci, porumbei... plus jivinele pe care le-am dus acasă. De câteva zile, mama a început să primească altfel de oaspeţi, cum n-a mai avut niciodată. Ne confruntăm cu o invazie a greierilor. Micii „emigranţi” cântători au ajuns în balcon, în camera mare sau au fost găsiţi, bine ascunşi, printre iţele unui mop uscat.

De ce se întâmplă toate astea? Cum se face că suntem victimele unui fenomen fără precedent în ultima jumătate de secol? Foarte simplu; migraţia greierilor coincide cu distrugerea definitivă (şi, evident, iremediabilă!) a vechiului parc ce aparţinea Spitalului Municipal. Rămaşi fără un loc pe pământ, bieţii greieraşi au ajuns să îşi caute o ascunzătoare prin casele oamenilor.

Atunci când au fost construite, Spitalul Municipal şi blocurile cele vechi din imediata lui vecinătate se aflau în mijlocul unei adevărate oaze de verdeaţă. Acolo unde se află astăzi „Orăşelul copiilor” a fost cândva un lac, cu peşti, broaşte, gâşte şi raţe. Pe acest loc sălbatic s-au făcut parcul şi grădina spitalului. Grădina avea cândva sere, alei destinate plimbării şi refacerii celor bolnavi şi multă, multă, vegetaţie. „Curtea spitalului” a fost locul de joacă al copilăriei mele. E, deci, uşor de înţeles de ce, de câte ori îmi arunc acum ochii pe fereastra locuinţei în care am copilărit, mă cuprinde o tristă nostalgie.

Acest loc minunat a fost „consumat”, bucată cu bucată, de monstrul progresului. Lacul şi toată lumea lui sălbatică au dispărut demult. Nici „Orăşelul” nu mai e ce a fost, i-a rămas prea puţin spaţiu verde. În „curte”, s-au construit, pe rând, o biserică şi un market. Abia dacă mai rămăsese un petec de verdeaţă, pe care câţiva copaci, răniţi grav de toate lucrările făcute de-a lungul anilor, luptau să trăiască. Jur împrejurul ultimei insule de verdeaţă au răsărit... locuri de parcare. Acum, ultimele crâmpeie de viaţă dispar pentru a face loc unui bloc nou, unei noi aripi de spital, unui drum.

Şi cu asta s-a cam dus liniştea blocului meu! Avem un şantier sub ferestre, iar noul corp spitalicesc, aşa cum apare el în proiectele administraţiei, va „împunge” geamurile vechilor blocuri de pe strada Iza. Plus că, bomboana de pe colivă, drumul – care dublează practic strada cea veche – va trece pe sub nasul locatarilor lor. În rezumat: ne-au luat spaţiul verde, ne-au luat liniştea şi, nu în ultimul rând, ne-au luat bani din case. Da, da, ceea ce azi nu mai avem, era, până mai ieri, unul din argumentele tari invocate atunci când aveai de vândut un apartament în zonă. Altfel spus, oamenii pierd. Şi aşa îmi aduc aminte de primarul Ilie Bolojan care, recent, îi acuza pe proprietarii de pe strada Plevnei că şi-au supraevaluat casele ce urmează a face obiectul unor exproprieri. Valoare apartamentelor noastre se "taie" cu ordin de la Primărie şi nimeni nu zice nimic, la fel cum nimeni nu ne-a întrebat nimic atunci când s-au apucat să plănuiască noile construcţii.

În loc de concluzie, l-aş parafraza pe Papa Ioan Paul al II-lea care spunea că am ajuns să ridicăm tot mai multe spitale pentru a ne vindeca de stresul şi poluarea pe care noi înşine le-am adus în lume. Oare ăsta să fie sensul progresului? Merci, nu!

marți, 24 iulie 2018

Ce e bine şi ce e rău?


Zilele trecute, pe o alee din Rogerius, am văzut o fetiţă hrănind nişte pui de pisică. Primul meu impuls a fost să merg să o avertizez că poate fi amendată pentru asta. Dar m-am oprit. Pur şi simplu nu am putut. Am rămas nemişcat să o privesc. Avea, pe o hârtie, câteva bucăţele de carne. Din tufiş au apărut imediat trei puişori de pisică, trei ghemotoace tărcate care au făcut să dispară „corpul delict” cât ai spune „miaaau”. Copila a aşteptat sfârşitul festinului, a ridicat pacheţelul de hârtie şi l-a dus la coş. I se putea citi în ochi bucuria de a fi făcut o faptă bună. Sufletul ei era tot numai un zâmbet iar zâmbetul acela îi înflorise pe chip.

De atunci mă tot gândesc la această întâmplare.
Îmi tot vine în minte ideea, ce mi-a fost insuflată încă din copilărie, că a hrăni pisicile fără stăpân, porumbeii cerului, câinii vagabonzi... oamenii sărmani, e o faptă bună, un gest meritoriu, o virtute creştină. Dar, în acelaşi timp, ceea ce ştiu eu contrazice „ordinea publică”, linia oficială adoptată de administraţia orădeană. Adică, să faci asta e o faptă rea, o culpă, un gest ce trebuie pedepsit.

Şi totuşi! O morală sănătoasă spune că a-ţi învăţa copilul să hrănească o fiinţă flămândă înseamnă să semeni în sufletul lui nobilele seminţe ale compasiunii, bunătăţii, altruismului şi omeniei.

De ce la noi e altfel? Dacă cineva se declară „deranjat” de câini, de pisici, de copaci... administraţia dă peste cap morala elementară? Poate un „deranjat” să schimbe binele în rău şi răul în bine? Nu, nu ar trebui să poată. Ceva nu e în regulă. Iată un alt semn; ne place mai mult un dig de beton decât malul Crişului acoperit cu iarbă şi copaci.

Sunt oraşe în lumea asta care au făcut din pisicile şi porumbeii lor simboluri vii şi atracţii turistice. La noi totul e altfel. Mai întâi câinii, acum porumbeii şi pisicile au devenit imanici publici ai stăpânirii. Mă întreb – da’ foarte serios – cine urmează?