joi, 14 noiembrie 2019

"Cavalerii" apocalipsei


Aha, dracu’ m-a pus! Aş fi făcut mai bine să-mi ţin gura. E întotdeauna bine să spui ce gândeşti, dar uneori e mult mai înţelept să taci. M-a pus michiduţă să scriu textul ăla despre Iohannis şi Dăncilă. Am intrat, pe mâna mea, în coliziune frontală cu ura. Sigur, oricum n-aş fi fost scutit de replicile acestui seism naţional, dar poate că, şezând în banca mea, scăpam mai puţin şifonat.
Nu-mi pot crede ochilor cât de talibani putem fi! Nu pot să nu mă întreb până unde vom rostogoli bulgărele de gheaţă al intoleranţei, până la avalanşă?!
Mă tot întreb unde sunt: bunătatea, buna cuviinţă, înţelepciunea, care ne îndemna să lăsăm, întotdeauna, loc de „Bună ziua”?
Au sărit o groază, pe diverse voci, să mă convingă că refuzul domnului Iohannis de a participa la o dezbatere de campanie cu doamna Dăncilă e firesc. Eu nu am vrut să lămuresc pe nimeni. Am scris ce gândeam şi, fără voia mea, m-am trezit într-un adevărat vârtej al propagandei.
Chiar nu mai putem „dezbate”? Pare că nu mai avem răbdare să vorbim între noi. Suntem toţi nişte activişti nervoşi, eroi ai revoluţiei, deţinători ai adevărului ideologic absolut. Potenţiali inchizitori, comandanţi ai plutonului de execuţie, călăii ce ţin în palmă levierul ghilotinei. Nu cred că e bine. Eu unul mă simt tăvălit. Nici „like”-urile celor care îmi dau dreptate nu mă alină. Nu spală zoaiele „hate”-rilor de partid. Ura a ajuns mai multă decât iubirea de aproape, ba chiar şi decât practica bunelor maniere elementare.
PSD e o mizerie de care nu poţi să te apropii, zic unii. Aşa o fi. Dar mizeria asta e parte a jocului politic, e un colţ din cloaca în care politicienii s-au băgat de bună voie. Brusc, liberalii au avut revelaţia, strâmbă, după părerea mea, că politica românească e mănăstire de maici?!
Fără discuţie, e vina PSD că a împins lupta pentru putere la limita democraţiei. Am fost la un pas de dictatură, de iliberalismul social-democrat, de Rusia... Însă PNL pare decis să împingă lucrurile pe acelaşi drum. Mă aşteptam la altceva. Radicalizarea le este utilă acum, că e campanie. Dar mâine? Mâine vom constata că am participat voioşi la un „război total”. Vom descoperi că, vorba aia, am purtat o luptă pentru democraţie din care, la urmă, n-a rămas piatră pe piatră. Şi, piatra ca piatra, dar încrederea?
Ura lor ne-a pus pe unii împotriva altora. Nu ştiu dacă asta nu e cumva o strategie. Circ fără pâine.
Povestea cu dialogul imposibil dintre cei doi candidaţi e ceva de speriat. Cum să nu răspunzi unui salut? Când cineva te cheamă să stai de vorbă cu el, cum să nu-l consideri demn de a-i întoarce un cuvânt? La asta se reduce, în cele din urmă, toată discuţia. Iohannis a scos-o pe pur şi simplu pe Dăncilă din condiţia de a fi om. Cam asta a făcut şi Becali, dar cu mai multă francheţe. Sau s-o fi scos ea singură? Mă rog, pentru mine nici nu mai contează.
Fapt este că trăim un episod de violenţă simbolică dusă la extrem. Mă tem că, de aici încolo, nu mai e decât calea confruntării fizice. Şi nu pot să nu mă gândesc la Gandhi.
Cât de intoleranţi şi cinici am ajuns! Şi, prin astea, cât de jos! Poate mă înşel... Să dea Domnul! Dar, aceşti conducători răi pot face o Românie mai bună?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu