Frica

Am citit, acum câteva zile, unul dintre cele mai favorabile editoriale scrise vreodată despre un politician, din câte mi-au căzut mie în mână de la Ceauşescu încoace. Evident, eroul era, cine altul putea să fie?, Ilie Bolojan.

Nu am putut să nu mă întreb unde sunt vremurile în care, la publicaţia care a tipărit oda, atitudinea critică era aproape înscrisă în "fişa postului"? Nu zic că e musai să fie aşa, dar insist că, mai ales în laudele aduse oamenilor politici, e nevoie de puţină moderaţie şi multă circumspecţie.

Nu vreau să intru într-o polemică cu autorul. Cel puţin pe acest caz, poziţiile noastre sunt categoric ireconciliabile. Însă textul m-a ţinut treaz o noapte întreagă. M-a bântuit. Mi-a fost imposibil să definesc ceea ce simţeam, la fel cum n-am putut scăpa de acea, vagă dar persistentă, senzaţie de apăsare. Aş putea veni cu multe contraargumente faţă de textul cu pricina. Ştiu că nu are niciun rost. Nu vorbeşti cu un perete, cu atât mai puţin cu "gazetă de perete", decât dacă eşti dus cu pluta.

Despre stările pe care le-am trăit, consecinţe ale lecturii acestui text, vreau să vă mărturisesc.

să fi fost oroare?
Nu.

lehamite, poate?
Nici asta.

Mi-a trebuit o zi şi o noapte să înţeleg că ceea ce simt este o teamă aproape palpabilă. Panica nedefinită, vecină cu sentimentul iminentei catastrofe, pe care nu o poţi opri, nu mi-a dat pace să dorm.

Ce-a ajuns presa dacă, pe lângă dezgusturi profunde şi divertisemente facile, poate stârni astfel de trăiri?

Totuşi, are şi "omagiul" - sau ar trebui să aibă - limitele sale. Astfel de texte îmi trezesc amintiri deloc plăcute, din vremuri deloc îndepărtate. Credeţi-mă, nu glumesc, astfel de elegii execesive pot să ucidă. Ele ucid spiritul, civismul, democraţia şi, pe termen lung, viitorul...

Mie mi-e frică de o astfel de presă. Mă face să cred, să simt parcă aievea, ca pe o stare de frică, nedefinită dar apăsătoare, că totul e pierdut.