Plânsul ultimei sălcii

Nu pot să mi-o iert! Chiar v-am crezut. Am avut naivitatea, impardonabilă, de a spera că, într-o criză de slăbiciune umană, v-aţi îndurat să lăsaţi în viaţă ultimul dintre zecile de copaci care existau, până mai ieri, pe malul stâng al Crişului Repede, în aval de primăria Oradiei.

Am crezut că vreo INSTITUŢIE s-a „sesizat” în legătură cu samavolnicia voastră şi, măcar în ultimul ceas, a oprit măcelul. Am sperat, ce prost sunt!, că, după potopul pe care l-aţi înscenat pentru a vă scufunda fărădelegile, v-a atins un moment de remuşcare. Ipocrită să fi fost, aş fi găsit-o acceptabilă, dacă datorită ei scăpa un copac. Şi peste toate astea, mărturisesc, sunt atât de vanitos încât am avut chiar şi o clipă de vagă mândrie. Clipă în care mi-am spus că „măcar atât am putut să fac, să salvez un copac”.

Dar, cum aţi fi putut voi, nişte domni fini, măcelarii de serviciu ai copacilor din acest oraş, să aveţi vreo tresărire de omenie şi să mă dezamăgiţi? L-aţi ras şi pe ăsta. Cu lama excavatorului, ca şi pe ceilalţi vreo 50. Ultimul copac care supravieţuise, ca vai de el, pe malul Crişului, nu mai este. Ce poţi să faci decât să constaţi, încă o dată, a câta oară?, că nu e loc unde corupţia, josnicia şi incompetenţa să nu poată ajunge.

Nu pot decât să vă mulţumesc. Mi-aţi reamintit, dureros ce-i drept, cât de hâdă e lumea voastră, lume în care nu vreau să trăiesc. Încă mă mai mir că vă rabdă pământul. Că părinţilor, soţiilor, copiilor voştri, nu le e ruşine de voi. Dar, mă gândesc că poate nu ştiu ce faceţi, din ce bani s-au ridicat vilele în care locuiesc, cum au fost cumpărate maşinile în care vă plimbaţi şi că, moale ca un burete, pâinea de pe masa voastră musteşte de sânge. Că de conştiinţa voastră m-am lămurit. Nu există! Când e vorba de bani, nici o milă nu aveţi.

Acum mă gândesc, cu groază, la ce o să vină. Mă tem că o să vă continuaţi „munca” de distrugere a Crişului Repede. Când binele e adormit, nimic nu mai poate sta în calea răului.

Mai sunt sălcii pe mal. Mai sunt bani de scufundat în lucrări fără noimă. Mai e destulă ignoranţă şi indiferenţă cât să vă puteţi face toate jocurile.

Ce ar mai fi? Mă tem că nu mai e speranţă. Şi nu sunt nici cuvinte. Cuvinte pentru a descrie cinismul vostru şi dezolarea mea. Dacă ar fi, ele ar trebui să aibă greutatea şi duritatea lamei de buldozer şi că cadă, toate, asupra voastră ca un blestem. Blestemul ăla pe care îl meritaţi, dar eu n-am puterea să îl rostesc.