„Naţionalizarea” ariilor protejate, o perspectivă politică

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.75/2018 ia organizaţiilor neguvernamentale de mediu custodia sau, după caz, dreptul de a administra ariile naturale protejate din România. S-a mai vorbit despre acest subiect, însă, cred eu, nu destul.

Într-o scurtă trecere în revistă a celor întâmplate până acum, trebuie spus că, în urmă cu vreo zece ani, Statul nu a vrut sau nu a putut să îşi asume răspunderea pentru aceste arii protejate. A cedat această sarcină ONG-urilor, însă, atenţie!, cu condiţia ca acestea să nu-i pretindă niciun ban. Atunci, o mână de entuziaşti s-a apucat să facă proiecte, să caute finanţatori, să găsească soluţii pentru ocrotirea acestui patrimoniu de inestimabilă valoare care este natura sălbatică. Azi, în România, din cele peste 900 de arii naturale protejate care există, 500 nu au încă niciun stăpân. În loc să se ocupe de acestea, să demonstreze că, în competiţie cu zona neguvernamentală, el poate fi un mai bun administrator, Statul a socotit că e mai bine să şteargă cu buretele munca a sute de oameni. Ia, se poate spune, de-a gata şi pe de-a moaca, tot ceea ce ONG-urile au construit. Luni de muncă fără salarii, discuţii – uneori aprinse – cu administraţiile locale, dezvoltare turistică, punerea „pe hartă” a unor zone uitate de Dumnezeu şi, cel mai important, un real respect pentru valorile naturale, toate acestea la un loc nu fac cât acest nou „capriciu” al Puterii de la Bucureşti.

Dincolo de mizele cele mai evidente, libertatea de a construi oricum, oricât şi oriunde în siturile protejate, exploatarea lemnului, vânătoare, microhidrocentrale, drumuri construite fără altă noimă decât cheltuirea banului public etc., eu tind să cred că OUG 75/2018 are şi o miză politică, una chiar mult mai mare decât aceea de a pompa bani la partid prin tăierea pădurilor. Campania pentru salvarea Roşiei Montane a dovedit că subiectele legate de patrimoniu – natural sau material – pot cataliza mulţimi şi energii impresionante. În lipsa unor organizaţii politice apte să mobilizeze cetăţenii până în apropierea acelei mase critice necesare schimbării, ONG-urile de mediu erau singurele organizaţii cu un astfel de potenţial. Iată de ce ele trebuie puse, repede şi fără drept de apel, pe butuci. Să nu uităm aici şi faptul că dosarul Roşiei Montane e încă deschis. Lovitura dată de Executiv acestei zone a societăţii civile poate fi înţeleasă şi în contextul mai larg al unor măsuri similare, la fel de grave, puse deja în aplicare prin Rusia, Turcia sau Ungaria. Ca să fie şi mai clar cât de politizat e deja acest rapt ordinar, merită menţionat faptul că structura care urmează să preia cele aproape o mie de arii protejate (ANAMP) are 11 angajaţi, din care – spun ecologiştii – niciunul nu a mai lucrat în acest domeniu.

În România zilelor noastre, Statul încearcă să-şi pună amprenta asupra producţiilor cinematografice (vezi Ordonanţa, la fel de samavolnică, prin care Ministerul Culturii îşi vâră politrucii în diverse zone ale creaţiei artistice), Ministerul de Interne inventează „pricini”, mergând până la a comite acte de adevărată poliţie politică, în scopul de a scoate din circulaţie un automobil ce purta un mesaj deranjant pentru partidul de la putere, iar ONG-urile de mediu sunt scoase din joc de interesele celor care ştiu că n-a mai rămas nimic de furat, nimic în afară de comorile păstrate în ariile naturale.

Nu simţiţi că vă apucă sufocarea?