Mama locuieşte de aproape 50 de ani în acelaşi bloc, pe
strada Iza, undeva în spatele Spitalului Municipal. Acolo am crescut şi eu.
De-a lungul timpului, ne-au călcat tot felul de „musafiri”, mai mult sau mai
puţin plăcuţi, mai mult sau mai puţin doriţi: pisici, lilieci, porumbei... plus
jivinele pe care le-am dus acasă. De câteva zile, mama a început să primească
altfel de oaspeţi, cum n-a mai avut niciodată. Ne confruntăm cu o invazie a
greierilor. Micii „emigranţi” cântători au ajuns în balcon, în camera mare sau
au fost găsiţi, bine ascunşi, printre iţele unui mop uscat.
De ce se întâmplă toate astea? Cum se face că suntem
victimele unui fenomen fără precedent în ultima jumătate de secol? Foarte
simplu; migraţia greierilor coincide cu distrugerea definitivă (şi, evident,
iremediabilă!) a vechiului parc ce aparţinea Spitalului Municipal. Rămaşi fără
un loc pe pământ, bieţii greieraşi au ajuns să îşi caute o ascunzătoare prin
casele oamenilor.
Atunci când au fost construite, Spitalul Municipal şi
blocurile cele vechi din imediata lui vecinătate se aflau în mijlocul unei
adevărate oaze de verdeaţă. Acolo unde se află astăzi „Orăşelul copiilor” a
fost cândva un lac, cu peşti, broaşte, gâşte şi raţe. Pe acest loc sălbatic s-au
făcut parcul şi grădina spitalului. Grădina avea cândva sere, alei destinate
plimbării şi refacerii celor bolnavi şi multă, multă, vegetaţie. „Curtea
spitalului” a fost locul de joacă al copilăriei mele. E, deci, uşor de înţeles
de ce, de câte ori îmi arunc acum ochii pe fereastra locuinţei în care am
copilărit, mă cuprinde o tristă nostalgie.
Acest loc minunat a fost „consumat”, bucată cu bucată, de
monstrul progresului. Lacul şi toată lumea lui sălbatică au dispărut demult.
Nici „Orăşelul” nu mai e ce a fost, i-a rămas prea puţin spaţiu verde. În
„curte”, s-au construit, pe rând, o biserică şi un market. Abia dacă mai
rămăsese un petec de verdeaţă, pe care câţiva copaci, răniţi grav de toate
lucrările făcute de-a lungul anilor, luptau să trăiască. Jur împrejurul ultimei
insule de verdeaţă au răsărit... locuri de parcare. Acum, ultimele crâmpeie de
viaţă dispar pentru a face loc unui bloc nou, unei noi aripi de spital, unui
drum.
Şi cu asta s-a cam dus liniştea blocului meu! Avem un şantier sub ferestre, iar noul corp spitalicesc, aşa cum apare el în proiectele
administraţiei, va „împunge” geamurile vechilor blocuri de pe strada Iza. Plus că,
bomboana de pe colivă, drumul – care dublează practic strada cea veche – va trece
pe sub nasul locatarilor lor. În rezumat: ne-au luat spaţiul verde, ne-au luat
liniştea şi, nu în ultimul rând, ne-au luat bani din case. Da, da, ceea ce azi nu
mai avem, era, până mai ieri, unul din argumentele tari invocate atunci când
aveai de vândut un apartament în zonă. Altfel spus, oamenii pierd. Şi aşa îmi
aduc aminte de primarul Ilie Bolojan care, recent, îi acuza pe proprietarii de
pe strada Plevnei că şi-au supraevaluat casele ce urmează a face obiectul unor
exproprieri. Valoare apartamentelor noastre se "taie" cu ordin de la Primărie şi nimeni nu zice
nimic, la fel cum nimeni nu ne-a întrebat nimic atunci când s-au apucat să
plănuiască noile construcţii.
În loc de concluzie, l-aş parafraza pe Papa Ioan Paul al
II-lea care spunea că am ajuns să ridicăm tot mai multe spitale pentru a ne
vindeca de stresul şi poluarea pe care noi înşine le-am adus în lume. Oare ăsta
să fie sensul progresului? Merci, nu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu