Un elefant, doi elefanţi... mii, sute de mii, milioane de elefanţi!

Îmi tot vine în minte aluzia lansată de preşedintele Iohannis la şedinţa de guvern în care Grindeanu & comp. se pregăteau să îşi „bage”, pe sub masă, Ordonanţele. Parafrazez: „Sunt în sală doi elefanţi şi noi ne prefacem că nu-i vedem”.

Cred că preşedintele s-a înşelat. Ţara e un cimitir al elefanţilor şi noi, cei mai mulţi dintre locuitorii ei, ne prefacem că nu-i vedem. Poate, fără să ştim (fiindcă nu vrem cu adevărat să ştim), suntem noi înşine nişte astfel de creaturi. Poate, ştiind că nu-i putem învinge, ne-am obişnuit să întoarcem capul, să ne ascundem, când îşi trec turpurile mătăhăloase pe lângă noi. Poate că ni s-a spus, de când eram mici, că ei sunt veşnici şi de aceea e destul să le auzim paşii grei pentru ca să fugim în păduri.

De fapt, această specie aparte, unică în lume, sunt nişte zombi de pachidermi, monştri care nu-s nici morţi nici vii pe de-a-ntregul, suflete moarte, mânate în viaţă de gurile lor flămânde. „Mamutul viu românesc” e o specie parazit care distruge totul în jurul său, zdrobind în picioare, rumegând în neştire sau împroşcând cu munţi de fecale tot ce scapă bulimiei sale nebune. Terifiaţi de perspectiva propriei extincţii, elefanţii fantomă bântuie ţara în lung şi-n lat, infestând cu duhoarea hoiturilor lor călătoare tot aerul. Un dulce miros de moarte pluteşte peste „rezervaţii”. Chiar şi atunci când nu sunt lângă tine, damful eternei lor descompuneri nu te lasă nici să respiri. Caz unic şi de neexplicat, deşi trag să moară, reprezentanţii acestei oribile specii se tot înmulţesc. Mă bântuie gândul că deja sunt mai mulţi decât „noi”.

Hoiturile lor, paradoxal pline de viaţă, sunt peste tot:

în partide,

în universităţi,

în sistemul social, profund injust,

în justiţie,

în sistemul medical,

în administraţie

în... multe locuri văzute şi nevăzute. Sunt peste tot!

Pe lângă ei, rinocerii lui Ionesco nu sunt decât nişte bieţi pisoiaşi.

Ţara e un cimitir al elefanţilor zombi, ocrotiţi de legi, cu cefe uriaşe şi obrazi groşi, acoperite de piele din cea mai dură, au făloşi fildeşi falşi, mâncaţi de uriaşe şi purulente carii interioare şi poartă harnaşamente aurite care să le ascundă murdăria şi semnele decompunerii.

Cine, cum şi când va salubriza acest uriaş cimitir al elefanţilor? Nimeni, niciodată, atâta vreme cât administratorii „cimitirului” sunt chiar ei, elefanţii.