recunosc, sunt omul care cam stramba din nas la postarile prea personale de pe fb sau bloguri. vacante, catelusi, bebelusi, chestii de genul X a fost pe nu stiu unde, cu nu stiu mai cine... ma lasa rece si imi par a fi niste indiscretii ostentativ afisate.
ei, de data asta, am sa fac chiar eu o exceptie. tin sa va povestesc o experienta intima si de-a dreptul ravasitoare. o cina.
nu stiu daca am fost in rai sau daca toate muzele bucatariei s-au pogarat asupra mesei noastre, insa stiu sigur ca toti cei carora nu le-a fost dat sa traiasca asa ceva fac degeaba umbra pamantului.
preludiul s-a constituit dinr-o excelenta palinca de Vascau. licoarea asta perfida, e alba ca lacrima, dulceaga si usoara. ucide incet si cu metoda, ardeleneste. nu m-am putut rabda si am gustat, cu mare grija, din visinata casei: rubinie, consistenta, dulce, precum sangele unei voluptoase domnisoare.
insa masa, ah masa aceea! inca regret ca nu am raspuns primului impuls, de a-i face o fotografie. poate ca n-am gresit totusi. in acest caz, imaginea n-ar putea spune mare lucru, chiar si cuvintele sunt prea sarace ca sa o faca.
- carnati fierti in zeama de varza. licoarea care-i scoate pe betivii din suferinta are puterea de a da o alta viata carnatilor. scoate din ei unsoarea si damful. printr-o ciudata alchimie, amintirea grasunului se transforma in ceva usor, aproape difan, fara a-i lua nimic din savoare.
- ciolan cu dulceata de ardei iuti. carnea, care e musai sa fie frageda, sa se topeasca in gura bietului mesean, se unge discret cu mirul tuturor celor cazuti in pacatul fara intoarcere al gurmanzilor. rezultatul rupe gura lumii. simturile o iau razna, nervii se scurtcircuiteaza, dulce, iute, aromat... te simti martorul unui big-bang gustativ si victima unei furtuni de proportii cosmice.
- am gustat sunca perfecta! pitite discret, asemeni unei frumuseti care nu are nevoie sa epateze pentru a fi remarcata, printre branzeturile aspre de la la Campi-Moti, abia se zareau cateva feliute de sunca. carne curata, fara pic de grasime sau ata de zgarci. muschiul avea o culoare sanatoasa, aproape vie, prinsa usor de bronzul fumului facut cu lemne. nici tare, nici moale, sunca asta avea gustul catifelat al carnii, de negasit la mezelurile ori prea fade ori prea dure ale zilelor noastre.
pe langa toate astea, painea era calda, plina de seminte si arome. varza, nici dulce, nici acra, fiindca n-a apucat sa stea in butoi cat sa se faca precum o soacra iar castravetii, mama! mici cat degetelele unui copil, se spargeau intre dinti precum niste grisine vegetale, lasand sa scape pe limba zeama imblanzitoare pentru gusturile grele ale carnilor de tot felul.
si vinu! tanar, efervescent, nelinistit indeajuns, putin iute la limba, usor acrisor, rosu... solemnitatea intunecata a butoiului nu l-a ajuns inca. avea numai gust si aroma de strugure. vinul acesta sprinten si vesel, ca un erou de poante bune, era exact precum mesenii la ceasul incheierii festinului.
si, dupa ce simturile ti-au astfel hartuite, cum sa nu o iei razna? ganduri ciudate imi treceau prin minte. sa indes niste carnati in buzunare. sa ascund cateva felii de sunca la piept. sa pitesc in palma ce a mai ramas din ciolanas... apoi, patruns de beatitudine, m-a prins altruismul. bieti oameni nefericiti, saracii, toti cei care n-au apucat sa se bucure de o astfel de cina divina. cum sa-i inviti la gazda acasa? cum l-ai putea convinge sa-si deschida un birtut? cum sa furi din bucate, ca sa le imparti poporului care nu s-a impartasit din cina divina?
pentru asa un ospat, sa mananci scoarta de copac, adica fulgi din aia fara gust, si sa nadusesti pana la sange in sala e un pret prea mic. asta chiar daca o astfel de cina se petrece o data in viata. absolut sigur!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu