razboiul cu morile de vant

inca un text scris cu amara nostalgie

acum niste ani, o mana de oameni, carora in limbajul zilelor noastre li s-ar spune sigur "ecoanarhisti", au purtat cel mai frumos razboi importiva arbitrariului care, din pacate, e tipic pentru mai tot ce inseamna relatia administratiei locale cu optiunile cetateanului. Oradea a vazut, in ultimii 25 de ani, tot soiul de manifestatii - de la vaga tentativa de reproducere a fenomenului Piata Universitatii, la "batuta" tinerilor taranisti cu pedeseristii si sepepistii, ce a avut loc intr-o seara tarzie de octombrie a anului 1996. ceea ce s-a intamplat atunci, pe malul Crisului, a fost mai putin violent dar, cred eu, a insemnat ceva mai mult. a fost un semnal ca, totusi, daca nu sta "spectator ca la teatru", opinia publica poate influenta decizii.

ce s-a intamplat atunci pe malul Crisului, intre podul Dacia si pasarela pietonala vine sa confirme ideea ca "o mie de oameni hotarati pot rasturna un guvern". nu ca ar fi fost cazul. cei cinci-sase oameni care s-au adunat pe mal, pentru a salva copacii care constituie un peisaj caracteristic - prin unicitatea sa - pentru orasul lor, au rasturnat doar o conceptie pacatoasa, mentalitatea sticata ca nu se poate face nimic. ba, uite ca se poate! insa trebuie sa fii destul de hotarat, trebuie sa vrei! se cere sa ai curajul de a te urca pe buldozerul care incepuse sa muste din saptiul verde. oamenii aceia au avut - fapt care azi mi se pare incredibil - taria sa stea zid in fata jandarmilor. sa-i trimita la plimbare pe santieristi si pe directorul lor, domnul Nistreanu, cel demn de pomenire. la ei au venit, sa-i induplece, primarul. a venit, sa-i duca cu presul, mai la o parte, si un celebru "consultant in afaceri", transformat in mediator (?!) de ocazie si din interes. cred ca, pentru prima data, si poate ultima, administratia s-a speriat. si, o mai zic o data, nu fiindca protestatarii ar fi fost multi, ci fiindca erau hotarati.

ce s-a intamplat mai apoi e greu de spus. au fost marsuri, lucrurile au ajuns, nu stiu cum, intr-o zona ce tine de birocratie. au fost procese, negocieri, etc. azi am senzatia ca protestatarii au fost, cumva, dusi cu zaharelul. rezultatul "dialogului", privit de pe cealalta parte a baricadei, poate fi rezumat cam asa: "lasa-i! zicem cum vor ei si facem cum vrem noi".

au trecut niste ani si, incet, incet, "lucrarea" tot s-a facut. pentru ca "banii trebuie sa circule" si spagile tot la fel. sub mandatul lui Ilie Bolojan jumatate din spatiul verde au fost transformat in trotuar. fenomen valabil si la nivelul intregului oras. ca, deh, iarba nu e aducatoare de venituri si comisioane, precum betonul si asfaltul de la Selina.

mi-am amintit de toate astea, acum, cand oameni cu drujbe, platiti tot de administratie, s-au intors pe mal pentru ca - la ani de zile distanta - sa mai dea o lovitura. puterea e razbunatoare, nu? pentru ca ea, puterea, poate!

mai ieri, au taiat mai multi copaci. cica, pe vreme rea, din ei se rupeau crengi "care ar fi putut sa puna in pericol viata trecatorilor". asa ar fi zis vecinii, care au sesizat Primaria. care vecini, ca sus pe mal e Facultatea de Medicina? si, sa fim seriosi, cine se plimba pe malul Crisului, cand e furtuna?

motive! baliverne!

sa va spun eu cum sta treaba. Primaria Oradiei are contracte cu mai multe firme care sunt platite sa taie si sa "toaleteze" copacii. cifra e fixa, conform contractului. dar, ca sa ia banii, firmele trebuie sa isi faca norma. asa ca baga drujba in orice si te miri unde. si taie! motive se gasesc sau, daca nu se gasesc, se inventeaza. imi spun deseori ca, pentru a lucra in Primarie, trebuie neaparat sa ai multa imaginatie. oare chiar sunt testati in acest sens cu ocazia interviului pentru angajare? eu cred ca e imperios necesar. e nevoie de multa imaginatie ca sa descoperi, sa inventezi, necesitati care nu exista, sau, daca exista, sunt doar ale clientilor "casei".

ma intreb cum de azi se poate, ceea ce atunci nu s-a putut. de ce nu mai sare nimeni pe "buldozere" pentru nicio cauza? nu mai e nimeni suficient de tare sa faca ceva. si, uite asa, pana la urma, puterea castiga. ea e raul care nu piere, care se transforma, urmandu-si necontenit calea dictata de interese.

si atunci ce ramane? doar amintirea, dulce-amara, a unui razboi cu morile de vant. si, poate, speranta ca, odata, candva, altcineva o sa mai faca un gest de protest.