Sulina, un vis

O vacanță reușită poate fi aceea în care ne amintim să visăm. Viața de zi cu zi la oraș, mai ales viața în „marile orașe”, dăunează extrem de grav 

aptitudinii de a visa.

E mult de când visam să ajung la Sulina. În decembrie 1989, fiind militar și fiindcă valurile revoluției m-au purtat prin clădirea CC-ului, am luat de acolo cu o hartă mare cât un perete. Ea trebuia să mă călăuzească prin canalele Deltei. Dar au trecut 25 de ani până să ajung acolo.

Și totuși, Sulina a fost, în cele din urmă, un vis devenit realitate. Aș compara orașul de la gurile Dunării cu Roșia Montană. Casele vechi: grecești, turcești, lipovene, casele ridicate de Comisia Europeană a Dunării, trebuie salvate.

Am visat că toate casele acelea, cu temelie înaltă de piatră și etajul din lemn, la fel ca si casele grecilor, mai înalte și cu coloane lângă ferestre, sau casele lipovenilor, cândva albastre și cu dantele de lemn pe fațade, deveniseră muzee, locuri de cazare, ateliere de creație, cafenele literare. Cred că Sulina are un potențial excepțional care trebuie, mai întâi, salvat și apoi pus în valoare. Șantierul Naval poate deveni oricând un mare „șantier” al artelor.

Sulina are oameni minunați. Oameni care, dacă îți faci timp să-i asculți, îți vor spune că orașul lor e viu trei luni pe ani, atât cât ține sezonul turistic ori că iarna e lungă și săracă în orașul lor. Majoritatea oamenilor din Sulina fac bani trei luni pe an. Celelalte nouă luni ar trebui folosite pentru a pregăti orașul astfel ca vara locul acesta sa facă valuri. Și, în fond, de ce Delta n-ar putea fi interesantă și în celelalte trei anotimpuri?

Cred că fiecare dintre casele frumoase ale orașului ar trebui pusă la punct și dată in grija unei familii. Să fii ca la ei acasă, fără să deranjezi pe nimeni, poate deveni un nou concept turistic. Asta mai ales că, în „particular”, la Sulina, se mănâncă mult mai bine decât la orice pensiune ori restaurant. Scepticii n-au decât să întrebe de doamna Angela. Locuiește undeva la intersecția străzii IV cu o alta, fără nume, și gătește cel puțin la fel de bine ca toate „socăcițele” Ardealului.

Există atâta teren fertil, atâta potențial, în orașul acesta ridicat pe nisip! Poate că visez în continuare, dar cred că Sulina ar putea deveni capitala a artelor, reședința de vară a artiștilor, un fel de Vamă care nu mai trebuie să încapă pe mâna „marilor” investitori. Chiar dacă, așa cum ne învață istoria acestui oraș, acolo e loc pentru toată lumea.

Cred că Sulina ar trebui să redescopere, să învețe, cu răbdare, turismul ecologic, plimbarea în bărci, pe canalele Deltei. E de-a dreptul frustrant ca, trecând în viteza motoarelor dotate cu sute de cai putere, să nu ai timp să te apleci asupra unui nufăr nici măcar cât să-i faci o fotografie. Însă, aș zice că ăsta a fost singurul lucru rău legat de vacanța mea la Sulina. Sigur, aș mai putea aminti și de faptul că celebrul „cimitir cosmopolit” nu are ghid. Nici măcar unul tipărit. Sigurii îndrumători „autorizați” fiind groparii. Sau că ferestrele de termopan, puse la unele case vechi de peste o sută de ani, nu se potrivesc nicicum acelui decor vestust și patriarhal. Dar toate astea se pot îndrepta. Chiar trebuie îndreptate!

Dacă un Fân Fest poate salva o comunitate și un Stuf Fest ar putea să o facă. Trebuie să se întâmple ceva! Altfel - după cum văd eu lucrurile - Sulina riscă să se scufunde încet, precum un vas bătrân abandonat la gurile fluviului. 

Am visat că Sulina, orașul tuturor neamurilor europene, nu-și mai visa gloria apusă ci noul destin. Toți cei care, trecând pe acolo, ne-am reamintit, măcar pentru o clipă, ce înseamnă să știi să visezi datorăm Sulinei un gest, cât de mic, pentru ca viitorul ei să nu fie vis ci realitate.