Anna Marossy - spre aducere aminte

Viitorul ca o poveste cu final tragic

E un loc comun să zici că, la moartea sa, cineva lasă în urmă un gol pe care nimeni şi nimic nu îl poate umple. Albert Camus spunea că există anumite pierderi cărora nu ar trebui să le supravieţuim. Pentru că au existat, oamenii imposibil de înlocuit devin, după trecerea lor în nefiinţă, „pierderi” cu neputinţă de acoperit. Un astfel de om este Anna Marossy. A fost un simbol în viaţă, un etalon de competenţă profesională şi un model de probitate morală. Anna Marossy a fost, asemeni brazilor din Padiş, un om drept şi de neclintit în dragostea sa pentru natură. Atunci când era vorba despre Munţii Apuseni, despre Lotusul Termal sau despre copacii monumentali ai Oradiei, ea nu a făcut compromisuri.

Îmi amintesc că, în urmă cu câţiva ani, s-a întâmplat să fiu la ea acasă când „investitorii” din Padiş tocmai încercau să-i câştige bunăvoinţa. I-au trimis un uriaş coş cu flori şi o ofertă care lor li se părea de nerefuzat. Dacă şi-ar fi călcat cuvântul şi demnitatea profesională, spunând lumii că uriaşa staţiune pe care plănuiau să o construiască acolo nu face nici un rău naturii, Anna Marossy urma să fie angajată, pe o sumă frumoasă de bani, „consilier în probleme de mediu” la firma „marilor” afacerişti. M-a durut inima să văd florile aruncate, înainte de vreme, la coşul de gunoi. Am fost surprins de modul, aproape brutal, în care i-a trimis la plimbare pe mesagerii oamenilor de afaceri. Atunci am înţeles că există, că trebuie să existe, pe lumea asta, lucruri în care nu e loc de compromis. Astfel de idealuri mai sunt. Însă, oameni asemeni Annei Marossy, se văd, din păcate, tot mai puţini.

Aş vrea să cred că ea se odihneşte acum într-o lume mai bună, înconjurată de lotuşi. Au fost florile pe care Anna Marossy le-a iubit cel mai mult în lumea aceasta, florile care au plecat să înflorească dincolo, înaintea ei, tocmai pentru că, aici, au rămas prea puţini aceia care nu vor să facă nici un fel de compromisuri.

În ultimii ani, Anna Marossy spunea tot mai des, ca un oracol, că ne compătimeşte, că, nici nu ştim, dar suntem sortiţi pieirii şi că lumea se va duce de râpă, din pricina lăcomiei noastre. Direct proporţional cu lăcomia, au mai crescut interesele şi indiferenţa. De aceea Anna Marossy mă întreba, cu o tot mai vie îngrijorare în ochi; „Unde sunt ecologiştii?!”. Nu ştiu, îi spuneam. Nu ştiu nici acum. Poate i-au biruit lăcomia, interesele sau indiferenţa.

Aş vrea să cred că ne vom aminti mereu de Anna Marossy şi că lumea nu se va duce de râpă, aşa cum ursea ea. Dar, tare mă tem că nu pot. În aceste ceasuri nu pot. După cum am cunoscut-o eu, sunt convins că Anna Marossy – omul care, din nesfârşita ei generozitate, iubea mai presus de orice pădurile, munţii, lumea lor liberă şi sălbatică – s-ar bucura să ştie că, de data asta, n-a avut dreptate.

Un lucru, pentru mine, e sigur. Atunci când o vom uita, ne vom afla cu încă un pas mai aproape de sfârşitul pe care ni l-a prezis. Dacă, de unul singur nu pot face mai mult, eu îmi promit să nu o uit niciodată!

Acest text a vazut lumina tiparului, prin bunavointa redactiei cotidianului "Crisana", azi, 20 octombrie 2015.