Viitorul
ca o poveste cu final tragic
E un loc comun să zici că, la moartea sa,
cineva lasă în urmă un gol pe care nimeni şi nimic nu îl poate umple. Albert
Camus spunea că există anumite pierderi cărora nu ar trebui să le supravieţuim.
Pentru că au existat, oamenii imposibil de înlocuit devin, după trecerea lor în
nefiinţă, „pierderi” cu neputinţă de acoperit. Un astfel
de om este Anna Marossy. A fost un simbol în viaţă, un etalon de competenţă
profesională şi un model de probitate morală. Anna Marossy a fost, asemeni
brazilor din Padiş, un om drept şi de neclintit în dragostea sa pentru natură.
Atunci când era vorba despre Munţii Apuseni, despre Lotusul Termal sau despre
copacii monumentali ai Oradiei, ea nu a făcut compromisuri.
Îmi
amintesc că, în urmă cu câţiva ani, s-a întâmplat să fiu la ea acasă când
„investitorii” din Padiş tocmai încercau să-i câştige bunăvoinţa. I-au trimis
un uriaş coş cu flori şi o ofertă care lor li se părea de nerefuzat. Dacă şi-ar
fi călcat cuvântul şi demnitatea profesională, spunând lumii că uriaşa staţiune
pe care plănuiau să o construiască acolo nu face nici un rău naturii, Anna
Marossy urma să fie angajată, pe o sumă frumoasă de bani, „consilier în
probleme de mediu” la firma „marilor” afacerişti. M-a durut inima să văd florile
aruncate, înainte de vreme, la coşul de gunoi. Am fost surprins de modul,
aproape brutal, în care i-a trimis la plimbare pe mesagerii oamenilor de
afaceri. Atunci am înţeles că există, că trebuie să existe, pe lumea asta,
lucruri în care nu e loc de compromis. Astfel de idealuri mai sunt. Însă,
oameni asemeni Annei Marossy, se văd, din păcate, tot mai puţini.
Aş
vrea să cred că ea se odihneşte acum într-o lume mai bună, înconjurată de
lotuşi. Au fost florile pe care Anna Marossy le-a iubit cel mai mult în lumea
aceasta, florile care au plecat să înflorească dincolo, înaintea ei, tocmai
pentru că, aici, au rămas prea puţini aceia care nu vor să facă nici un fel de
compromisuri.
În
ultimii ani, Anna Marossy spunea tot mai des, ca un oracol, că ne compătimeşte,
că, nici nu ştim, dar suntem sortiţi pieirii şi că lumea se va duce de râpă,
din pricina lăcomiei noastre. Direct proporţional cu lăcomia, au mai crescut
interesele şi indiferenţa. De aceea Anna Marossy mă întreba, cu o tot mai vie
îngrijorare în ochi; „Unde sunt ecologiştii?!”. Nu ştiu, îi spuneam. Nu ştiu
nici acum. Poate i-au biruit lăcomia, interesele sau indiferenţa.
Aş
vrea să cred că ne vom aminti mereu de Anna Marossy şi că lumea nu se va duce
de râpă, aşa cum ursea ea. Dar, tare mă tem că nu pot. În aceste ceasuri nu
pot. După cum am cunoscut-o eu, sunt convins că Anna Marossy – omul care, din
nesfârşita ei generozitate, iubea mai presus de orice pădurile, munţii, lumea
lor liberă şi sălbatică – s-ar bucura să ştie că, de data asta, n-a avut
dreptate.
Un
lucru, pentru mine, e sigur. Atunci când o vom uita, ne vom afla cu încă un pas
mai aproape de sfârşitul pe care ni l-a prezis. Dacă, de unul singur nu pot
face mai mult, eu îmi promit să nu o uit niciodată!
Acest text a vazut lumina tiparului, prin bunavointa redactiei cotidianului "Crisana", azi, 20 octombrie 2015.
D-na Marossy, o femeie modesta si cumsecade, rea cu dusmanii naturii, greu de convins cand stia ca are macar 1% dreptate..... Ne-a parasit un om de omenie, cu care am avut norocul sa fiu contemporana. Dzeu s-o odihneasca-n pace!
RăspundețiȘtergere