de lehamite

Gloabă autohtonă

Crești până crești
Și într-o zi realizezi
Că nu mai știi să iubesti
Și nici să visezi.
Vrei, pentru toate, dovezi
Și viața s-o iei în ușor

Nu mai cutezi

Dar ți-e dor.

Nu știi de ce însă ți-e dor

Ca și odată de-ntâiul tău zbor.
Iar ca să uiți că ești viu dar dus dintre vii,
Iei, zilnic, doze de cinism și lecții de beții.
Ai vrea să simți că inima ți-e vie 
Și pentru asta te crezi gata de orice prostie.

Ești mereu aplecat și te simți anxios,
Nu poți pricepe că răul e bine și toate-s pe dos.
Parc-ai avea totdeauna gust de sânge în gură,
Nevasta te minte, copiii te râd, statul te fură.
Faci ce faci dar nu dai de liman,
Când te scoli dimineața,
Brusc, te ia greața.
Să scuipi gros simți că îți vine,
Parc-ai și bate un om, dar nu știi pe cine.
Și te întrebi, ca un prost,
La ce atâta silă, are vre-un rost?
Frate, ți se face sictir
Și de cimitir!

Ce sa le zici la străbuni,
C-au fost proști ori nebuni?!
C-au trăit și au murit,
Fugariți de cine știe ce mit?!
Până la urmă, lasă-i să zacă, 
Spune-ți că au avut noroc la vreme să treacă,
Să nu prindă lumea în asemenea hal,

Când binele-i mare minune și răul e banal.

Îți vine să te dai cu capu-n pereți,
Doar, doar, odată ai să înveți
Să nu-i mai duci pe cei mici,
Repetând vechi povestiri cu zâne și voinici,

Să ai puterea să le spui curat
Că lumea asta una de cacat.

Te uiți la ei și ți se face milă
De tine, atunci, îți este si mai silă.
Cum ai putut,
În lumea asta mizeră,

Să aduci un nou început?!
Cum ai avut curajul de a face copii?!

De bună seamă erai beat, nici tu nu mai știi.
Te-ai săturat să te minți.
Iar înjurj fără țintă și scuipi, gros, printre dinți.
La ștabi le-ai da foc,
Dar ce-i de vină ștabu că tu n-ai noroc?
Că nu poți public să minți
Sau, la tribune, să-njuri?
Că ai avut oameni părinți,
Ce ți-au spus să nu furi.
Că tu ești un fraier cu spume,
Incapabil să se piardă în lume,
Fiindcă nu înghite niciun stăpân,
Fiindcă nu poate să uite că este român?
Vai de tine și de sufletul tău!
Azi ți-e greu,
Mâine, știi, va fi rău.
Îți spui, poate, că Dumnezeu... 
Nu ai tu un loc să fie al tău...
Și coșmarul continuă fără sfârșit...
Copile, asta e lumea în care-ai venit!
Te taie birurile până la os,
Dar, de pe zid,

Domnul primar îți zâmbește frumos.

Ce mai șobolan translucid!
Îți zice: Alege-mă pe mine!

Gândind că, apoi, lui o să-i fie mai bine.

Ți-e greață de el ca de-o meduză, 

Te și vezi cu bocancul lovindu-l în buză.

Pricepi, că nu ești tocmai tâmpit,
Și vrei să evadezi.

Parcă, de-a valma, toate în cap ți-au venit.
Cu cât gândești mai mult, cu atât mai rău te enervezi
Și ai plânge ca o fată mare,
Făcută poștă fără de scăpare,

Însă înghiți, c-așa te-au învățat,
Că te-au dresat să fii, cică, bărbat.
Și-i dai un șut la mâță,
Înjuri de dumnezei,
Te-ai agăța de-o țâță,
Ai sparge curve, trei,
Să simți ce-i bărbăția.
Că asta ți-a rămas:
Beția 
Și curvia,
Să strigi nu mai ai glas.
În satul potăilor, 

Ești ciuca bătăilor

Și gloabă de pripas!
Culmea,
Nimeni nu poartă vreo vină,
Nici pentru morți,

Nici pentru generațiile căzute în tină.

Ei știu doar să-ți ia

Vina toată-i a ta,

Răspunderi nici nu mai știi câte porți.
Ultima oră
Nu e ultima oară!
Nu poți ieși din horă
Că lumea te doboară.
Parcă-i un vis,
Te bagă la-nchisoare.
Curcanu ce-a zis?
De fapt, în p... te doare!
Mai bine după zăbrele,
De lume păzi-te-vor ele.
La șuți și zbanghii știi să faci față,
Nu-i la fel ca și cu curva aia de viață.
Îl tai,
Altfel ți-o iei.
Dacă nu dai,
Sigur, or să dea ei
Și, la sfârșit,
Vezi de-ai scăpat ori te-ai scos
De, cumva, ai murit,
Prima și ultima dată, zici c-ai fost norocos.
De când te știi voiai să te omori,
Ai fost prea laș, deci te-au făcut niște scursori.
Dar taci, măcar acum nu te-ntreba,
Și lasă-te dus.

Nu așa ți-ai propus?

Zău că-i mai bine asa...